COMANDANȚII MARINEI MILITARE ROMÂNE

 1. Colonel Nicolae Steriade (1860-1864)
 2. Colonel Constantin Petrescu (1864-1866)
 3. Maior Scarlat Murgulet (1866-1867)
 4. Maior Emanoil Boteanu (1867)
 5. Maior Anton Barbieri (1867-1874)
 6. General Nicolae Dimitrescu-Maican (1874; 1877; 1879-1882)
 7. Contraamiral Ioan Murgescu (1874-1877; 1878-1879; 1888-1901)
 8. Contraamiral Emanoil Koslinski (1901-1909)
 9. Contraamiral Eustatiu Sebastian (1909-1917)
10. Contraamiral Constantin Balescu (1917-1920)
11. Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea (1920-1925)
12. Viceamiral Vasile Scodrea (1925-1934)
13. Viceamiral Ioan Balanescu (1934-1937)
14. Amiral Petre Barbuneanu (1937-1940; 1945)
15. Viceamiral ing. Eugeniu Rosca (1940-1942)
16. Viceamiral Ioan Georgescu (1942-1945)
17. Comandor Eugeniu Savulescu (1946-1948)
18. Viceamiral Emil Grecescu (1949-1952)
19. Contraamiral Florea Diaconu (1952-1953; 1959-1961)
20. Contraamiral Nicolae Mihai (1954-1957; 1959)
21. Viceamiral Gheorghe Sandu (1958; 1961-1963)
22. Viceamiral ing. Grigore Martes (1963-1973)
23. Viceamiral Sebastian Ulmeanu (1973-1978)
24. Viceamiral Ioan Musat (1979-1989)
25. Amiral Aron Mihai (1990)
26. Viceamiral Comandor Gheorghe Anghelescu (1990-1997)
27. Viceamiral dr. Traian Atanasiu (1997-2002)
28. Amiral Corneliu Rudencu (2002-2004)
29. Viceamiral dr. Gheorghe Marin (2004-2006)
30. Contraamiralul Dorin Dănilă (2006-2010)

Colonel Nicolae Steriade (1860-1863)

   Primul comandant al flotilei române moderne, colonelul Nicolae Steriade, a venit în marină din Corpul Grănicerilor, cu gradul de locotenent, fiind numit comandant al bricului goeleta "Emma", cea dintâi navă cu destinație militară din Flotila Moldovei, intrată în dotare în anul 1843. Din acest moment a înaintat în ierarhia militară până la gradul de colonel, obținut în 1854. Cu acest grad, a comandat în anii următori nava de brandvahta "Galați", de la gura Siretului.
   Odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, colonelul Steriade a fost numit comandant al Flotilei Moldovei, iar în anul următor, când prin Decretul din 22 octombrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decis unirea definitivă a flotilelor din cele două principate, colonelul Steriade a fost investit în funcția de comandant superior al întregului corp al flotilei. A rămas la comanda acestui corp de armată, implicându-se în procesul de dezvoltare și modernizare a flotilei, până la sfârșitul anului 1863, când a revenit în Corpul Grănicerilor, fiind numit în funcțtia de inspector al cordonului Dunării.


 
Colonel Constantin Petrescu (1864-1866)

   Numele colonelului Constantin Petrescu este legat de începuturile de organizare a unei flotile de război în Muntenia, în perioada modernă. Venit în flotilă cu gradul de locotenent, s-a numărat printre primii ofițeri ai flotilei muntene, fiind numit la comanda uneia dintre cele trei șalupe canoniere intrate în dotare în anul 1845 și deținând și comanda superioară a întregului grup de șalupe.
   În anul 1850, când Flotila Munteniei, prin Decretul nr. 122 din 5 iulie, s-a constituit într-un corp aparte, Constantin Petrescu, înaintat la gradul de căpitan, a fost numit comandant al acestei flotile. După Unirea Principatelor, când la 22 octombrie 1860 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat unirea flotilelor din Muntenia și Moldova într-un singur corp, căpitanului Petrescu i s-a încredințat funcția de ajutor al comandantului Corpului Flotilei, pe care a deținut-o până în iulie 1861, din data de 9 decembrie 1860 cu gradul de maior.
   Numit prefect al județului Brăila, și-a întrerupt activitatea în flotilă pentru mai bine de un an, la revenirea în flotilă în ianuarie 1863 fiind avansat la gradul de locotenent-colonel. Un an mai târziu, în 1864, a fost desemnat pentru a ocupa funcția de comandant al Flotilei, pe care a deținut-o până în anul 1866, din 1865, cu gradul de colonel.


 
Maior Scarlat Murgulet (1866, 1867)

   Primul dintre comandanții flotilei române, în perioada care a urmat abdicarii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost maiorul Scarlat Murgulet. Născut în anul 1831, a îmbrățișat cariera armelor, intrând în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeți, înființată în Moldova, în anul 1845. Absolvind în 1851, cu gradul de sublocotenent cursurile organizate pentru cadeți, a fost avansat trei ani mai târziu, în 1854, la gradul de locotenent. Cu acest grad a intrat în flotilă, unde în primii ani de activitate a îndeplinit funcția de comandant al punctului Ismail, din 1856 având gradul de căpitan.
   După unirea din 1860 a flotilelor, a fost numit comandant al punctului Galați, iar în anul 1865, când a fost înaintat la gradul de maior, a fost desemnat pentru a ocupa funcția de ajutor al colonelului Petrescu, comandantul flotilei. În anul următor, 1866, prin retragerea colonelului Petrescu, maiorul Scarlat Murgulet a preluat comanda Flotilei pe care a deținut-o pentru o perioadă de numai un an. Prin Decretul din 17 martie 1867, maiorul Murguleț s-a retras din armată, fiind înlocuit la conducerea flotilei cu căpitanul Anton Barbieri, dar în aprilie același an, a fost rechemat în armată, fiind numit șef al Batalionului al 9-lea cu reședința la Bolgrad, din Corpul Grănicerilor.


 
Maior Emanoil Boteanu (1867)

   Emanoil Boteanu a absolvit în 1856, cu gradul de sublocotenent, Școala Militară de Ofițeri din capitala țării. Și-a continuat apoi studiile în Franța, fiind avansat în 1859 la gradul de locotenent, iar în 1862 la cel de căpitan. Repartizat în 1863 la Regimentul 7 Infanterie, va fi mutat la începutul anului următor, 1864, în Corpul de Stat Major, organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863. În calitatea sa de ofițer de Stat Major, în anul 1864, Emanoil Boteanu a fost trimis de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca observator pe frontul american al Războiului de Secesiune. Repartizat pe lângă Armata de pe Potomac, a generalului George Gordon Meade, căpitanul Boteanu a avut prilejul să cunoască îndeaproape armata nordistă, participând chiar în 1865 la bătălia de la fortul Stadman. De pe frontul american, căpitanul Boteanu a transmis în țară o serie de reportaje, publicate în revista "România militară" și în "Monitorul Oastei", care constituie singurele mărturii cunoscute până acum, ale unui român, despre sfârșitul războiului civil american.
   Revenit în țară, în septembrie 1865, căpitanul Boteanu a fost înaintat la gradul de maior, grad pe care îl va deține și în momentul numirii sale în funcția de comandant al Flotilei, la 17 martie 1867. La sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an, maiorul Boteanu a fost mutat din flotilă în Corpul de Stat Major. Ulterior a mai funcționat și în alte unități ale armatei române, retragându-se din armată cu gradul de colonel, în anul 1893. În același an a mai fost avansat la gradul de general de brigadă în rezervă.


 
Maior Anton Barbieri (1867, 1874)

   Originar din Italia, Anton Barbieri a ajuns în România pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la bordul unei corăbii, care a naufragiat la gurile Dunării. Stabilit la Galați, în anul 1845 a intrat în Corpul Șaluparilor, cu gradul de soldat. Avansat sergent în 1846 și sublocotenent în 1850, a îndeplinit funcția de instructor al echipajelor șalupelor canoniere moldovene, iar din 1851 și pe cea de comandant al goeletei "Natalia".
   În anul 1854, părăsind flotila moldoveană, s-a înrolat în marina rusă, participând, sub comanda amiralului Nahimov, la bătălia navală de la Sinope, una dintre cele mai importante acțiuni de luptă din războiul Crimeii, care s-a soldat cu distrugerea flotei otomane. Revenit în 1857 în flotila moldoveană va fi numit, după obținerea gradului de locotenent în 1858 și decretarea unirii flotilelor din cele două principate în 1860, comandant al punctului Ismail. A urmat avansarea în 1863 la gradul de căpitan și numirea un an mai târziu în funcția de comandant al navei "România", prima navă cu aburi a flotilei române de război.
   În anul 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit comandant al Flotilei Române, deținând această funcție până în anul 1874, de la 10 februarie 1869, cu gradul de maior. După retragerea dintre cadrele active ale armatei, la 1 ianuarie 1874, maiorul Barbieri a mai fost avansat la gradul de colonel, îndeplinind funcția de comandant al gărzii civile.


 
General Nicolae Dimitrescu Maican (1874, 1877, 1879-1888)

   Nicolae Dimitrescu Maican a fost primul român care sub domnia lui Cuza, în anul 1863, a fost trimis la studii de specialitate în Franța, la Școala Navală din Brest. Absolvind cursurile școlii franceze în 1865, cu gradul de sublocotenent, a mai rămas doi ani în marina franceză, fiind ambarcat pe nava-școală de aplicație "Jean Bart".
   Revenit în țară, a fost avansat în 1868 la gradul de locotenent și numit comandant al navei "România". A urmat apoi înaintarea la gradul de căpitan, în 1870 și încredințarea comenzii navei "Ștefan cel Mare", în 1871. În anul 1874 a fost avansat la gradul de maior și numit pentru prima dată comandant al Flotilei, deținând această funcție doar până la sfârșitul anului. La 1 aprilie 1877, după o scurtă perioadă în care funcționase ca ofițer de Stat Major al Marinei, maiorul Maican a primit pentru a doua oară comanda flotilei, iar la 28 aprilie 1877 i s-a încredințat și comanda bateriilor de coastă de la Calafat. În această din urmă calitate, maiorul Maican s-a distins în operațiunea de scufundare a unei grupări de nave otomane, la care a participat direct, la 7 noiembrie 1877.
   La 1 decembrie 1877, maiorul Maican a fost avansat la gradul de locotenent colonel și a predat comanda flotilei maiorului Ioan Murgescu. Dar la 8 aprilie 1879 locotenent-colonelul Maican a fost investit pentru a treia oară în funcția de comandat al Flotilei, pe care a deținut-o până în anul 1888, o perioadă de 9 ani, deosebit de fertilă pentru procesul de organizare a Flotei Maritime de Război a României, după obținerea ieșirii la mare, prin Tratatul de pace de la Berlin (1878). În perioada cât s-a aflat la această comandă, locotenent-colonelul Maican a mai fost avansat în 1880 la gradul de colonel, iar în 1886, la gradul de general. Cel care, pe bună dreptate, a fost supranumit "ctitorul marinei militare".


 
Contramiral Ioan Murgescu (1874-1877; 1877-1879; 1888-1901)

   Ioan Murgescu a urmat, dupa absolvirea liceului, cursurile Școlii Navale din Brest între anii 1864-1866, efectuând apoi un voiaj de instrucție, cu nava-școală franceză "Jean Bart". Revenit în țară cu gradul de sublocotenent, Ioan Murgescu a îndeplinit timp de câțiva ani funcția de ofițer secund sau comandant pe navele aflate în dotarea Flotilei Române în perioada respectivă, fiind avansat în 1869 la gradul de locotenent, iar în 1871 la gradul de căpitan. În 1873 căpitanul Murgescu a fost numit comandant al canonierei "Fulgerul" și însărcinat cu aducerea în țară a acesteia, comandând astfel pentru prima dată o navă românească de război în Marea Mediterană și în Marea Neagră.
   În anul următor, 1874, Ioan Murgescu a fost numit provizoriu în funcția de comandant al Flotilei, iar după înaintarea la gradul de maior, la 6 iunie 1875, a fost titularizat în această funcție, rămânând la comanda flotilei până la 1 aprilie 1877. O lună mai târziu a fost atașat pe lângă comandantul Flotilei Ruse de Dunăre, calitate care i-a permis participarea la conceperea și executarea atacului de la Măcin, din noaptea de 12/13 mai 1877, soldat cu scufundarea monitorului otoman "Seyfi".
   La 1 decembrie 1877, maiorul Murgescu a revenit la comanda Corpului Flotilei, deținând această funcție până la 8 aprilie 1879. Odată cu înființarea, în 1879 a Arsenalului Flotilei din Galați, Ioan Murgescu, avansat între timp la gradul de locotenent-colonel a fost numit director al acestuia, iar în 1881, când a fost avansat colonel, i s-a încredințat comanda Școlii Fiilor de Militari, din Iași. Apoi, între anii 1882-1886 colonelul Murgescu a funcționat ca inspector al navigației și porturilor. La 10 mai 1888 a fost numit pentru a treia oară comandant al Corpului Flotilei, deținând această funcție până în anul 1901, când s-a retras la cerere din marină, cu gradul de contraamiral. A fost avansat în 1911 la gradul de viceamiral în rezervă.


 
Contraamiral Emanoil Koslinski (1901-1909)

   Emanoil Koslinski a urmat după absolvirea Liceului "Sf.Sava" din capitală, cursurile Școlii Navale franceze din Brest, între anii 1872-1874, fiind ambarcat pentru efectuarea instrucției practice, la bordul navei franceze "La Renommée". Între anii 1875-1877, sublocotenentul Koslinski a urmat un curs de specializare în Arme sub Apă, la Kronstadt, baza flotei ruse din Marea Baltica. Reîntors în țară a participat în cadrul flotilei, la operațiunile navale ale războiului de independență, luptând în cadrul bateriilor de coasta de la Calafat și remarcându-se în mod deosebit, cu ocazia executării barajului de mine de la Nedeia, operațiune de pionierat pentru Flotila Română.
   Avansat în 1878 la gradul de locotenent, iar în 1881 la cel de căpitan, Emanoil Koslinski a fost cel care în 1882 a organizat în embrion Corpul Apărării Submarine și o primă Secție de Torpilori, în Flotila Română. În anul 1887 căpitanul Koslinski a fost avansat la gradul de maior și numit șef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. Cu gradul de maior, în anul 1890 s-a aflat la comanda bricului "Mircea", iar în 1894 după înaintarea la gradul de locotenent-colonel, a primit comanda crucișătorului "Elisabeta". În același an, organizându-se Direcția a 5-a a Flotilei a fost numit la comanda acesteia, iar în anul 1897 i s-a încredințat funcția de director al Marinei, în Ministerul de Război. În anul următor, 1898, a mai primit și alte însărcinări, precum comanda Diviziei de Mare nou înființate și a fost avansat la gradul de căpitan-comandor. Apoi, la 10 mai 1899 a primit gradul de comandor, pe care îl va avea și în momentul numirii în funcția de comandant al Marinei Militare Române, la 1 aprilie 1901.
   Emanoil Koslinski s-a aflat la comanda Marinei, până în anul 1909, din 1906 având gradul de contraamiral. La începutul anului 1909, bolnav fiind, contraamiralul Koslinski a trecut în rezervă.


 
Contraamiral Eustatiu Sebastian (1909-1917)

   Eustatiu Sebastian a îmbrățișat cariera armelor, înscriindu-se în 1872 la Școala Fiilor de Militari din Iași, iar în 1875, la Școala de Ofițeri din București, pe care a absolvit-o în iunie 1877 cu gradul de sublocotenent. În războiul de independență făcând parte din Regimentul 4 Linie, s-a distins în timpul luptelor de la Grivița și Smârdan, iar după război a fost repartizat în Corpul Flotilei și avansat în 1881 la gradul de locotenent. Trimis în Franța pentru a urma cursurile Școlii Navale din Brest, a fost ambarcat pe nava franceză "La Loire" cu care a făcut ocolul pământului, în 1884-1885.
   După revenirea în țară, a fost înaintat în 1886 la gradul de căpitan, grad în care a comandat doi ani mai târziu, bricul "Mircea", la bordul căruia a înfruntat în mai 1888, celebra furtună din Marea Neagră, căreia velierul românesc a reușit să-i supraviețuiască. Avansat la gradul de maior, în 1893, a primit pentru a doua oară, comanda bricului "Mircea" în anul 1894. În anul 1898, aflându-se la comanda crucișătorului "Elisabeta" a fost numit și comandant ad-interim al Diviziei de Mare. În același an a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, fiind numit șef de Stat Major la Comandamentul Marinei. Între anii 1901-1903, căpitan-comandor Eustatiu Sebastian s-a aflat la comanda Diviziei de Mare, iar între anii 1904-1907 a îndeplinit funcția de director al Arsenalului Marinei, având gradul de comandor.
   La 15 aprilie 1907, comandorul Eustatiu Sebastian a fost numit în funcția de comandant al Diviziei de Dunăre, rămânând în această comandă, până la 1 aprilie 1909, când l-a înlocuit la comanda Marinei Militare, pe contraamiralul Koslinski. Avansat la 7 aprilie 1909 la gradul de contraamiral, a cumulat în anii imediat următori și funcția de director superior în Ministerul de Război, de la data de 1 aprilie 1910, precum și pe cea de inspector general al Marinei, de la 1 aprilie 1911.
   Contraamiralul Eustatiu Sebastian s-a aflat la comanda Marinei atât în timpul campaniei militare din 1913, cât și în prima parte a războiului mondial, până la 9 ianuarie 1917, când a fost înlocuit la comandă cu contraamiralul Constantin Balescu. În august 1917 a demisionat și din funcția de director superior al Marinei, trecând în rezerva armatei.


 
Viceamiral Constantin Balescu (1917-1920)

   Constantin Balescu s-a numărat, din anul 1881, printre elevii renumitei Școli Navale franceze din Brest. Devenit aspirant în marina franceză, între anii 1882-1883, a efectuat o călătorie în jurul lumii, la bordul navei-școală franceze "Reine Blanche". Întors în țară, în august 1883, a primit gradul de sublocotenent, fiind încadrat în Corpul Flotilei, unde a funcționat la Inspectoratul Porturilor, pe crucișătorul "Elisabeta" sau la Arsenalul Flotilei, primind în 1887 gradul de locotenent, iar în 1891, pe cel de căpitan. După avansarea în 1896 la gradul de maior, Constantin Balescu a funcționat ca ofițer secund al crucișătorului "Elisabeta" în 1897 și s-a aflat la comanda bricului "Mircea", în 1898.
   Odată cu mutarea Școlilor Marinei de la Galați la Constanța, în anul 1899, locotenent-comandor Balescu a fost numit comandant al acestora, iar în anul 1901 i s-a încredințat comanda crucișătorului "Elisabeta". Între anii 1902-1905 a funcționat la Administrația Centrală a Războiului, din noiembrie 1903, având gradul de căpitan-comandor. În anul 1905, căpitan-comandor Balescu a fost numit comandant al Diviziei de Mare și al crucișătorului "Elisabeta", în această calitate reușind să rezolve în mod diplomatic și în respectul codului internațional privind extrădarea, cazul marinarilor revoluționari ruși de pe cuirasatul "Potemkin", care a ancorat în portul Constanța, în vara acelui an. După avansarea la gradul de comandor, în 1907, Constantin Balescu s-a aflat succesiv la comanda Arsenalului Marinei și a Diviziei de Dunăre, până în anul 1911, când a fost numit șef al Secției Marinei din cadrul ministerului de Război. Această funcție o va îndeplini atât în timpul campaniei militare din 1913, an în care va fi avansat la gradul de contraamiral, cât și în primul an de participare a României la marea conflagrație mondială. În anul 1917, contraamiralul Balescu a fost numit în funcția de comandant al Marinei Militare. La sfârșitul anului 1920, având gradul de viceamiral, Constantin Balescu a părăsit cadrele active ale marinei.


 
Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea (1920-1925)

   Dintre funcțiile pe care le-a deținut în perioada 1902-1904, amintim următoarele: comandant al torpilorului "Năluca" (1896-1897), navei "România" (1897), al crucișătorului "Elisabeta" (1897-1898 și 1900), al Școlii de Marină (1899-1901), al torpilorului "Sborul", al puitorului de mine "Alexandru cel Bun", al Grupului de canoniere. În 1906 devine comandant superior al vaselor submarine. A fost primul ofițer aflat la comanda navei fluviale militare românești "Mihail Kogalniceanu" (1908-1909).
   În 1912 este numit comandant superior al vaselor din regiunea Galați-Tulcea-Sulina, iar în timpul primului război mondial a comandat una din cele două mari unități de luptă, Apărările sub Apă. La 1 octombrie 1920, contraamiralul Niculescu-Rizea a fost numit în funcția de comandant director superior în Ministerul de Război, Direcția Marinei. În 1925, la începutul lunii noiembrie, el a predat comanda Marinei, contraamiralului Vasile Scodrea.


 
Viceamiral Vasile Scodrea (1925-1934)

   În 1889 a absolvit cursurile Academiei Navale din Livorno. Una din primele funcții a fost cea de director de studii și profesor la Școala de Marină (1898-1899). S-a aflat apoi la comanda marșului de instrucție al bricului "Mircea" din 1899.
   La 1 aprilie 1909 a fost numit director al Diviziei de Mare și comandant al bricului "Mircea". Devine sub-șef de Stat Major în Comandamentul Marinei în 1914. În timpul primului război mondial s-a aflat la comanda Flotilei de Operațiuni. În 1919 este numit șef de Stat Major al Comandamentului Marinei, iar în 1921 primește comanda Diviziei de Mare. Prin Înaltul Decret nr. 483 din 1926, contraamiralului Vasile Scodrea i s-a încredințat comanda Marinei, în același an devenind primul viceamiral activ al armatei române. La 13 ianuarie 1934 iese la pensie pentru limita de vârstă, iar după numai o lună moare, la vârsta de 61 de ani.


 
Viceamiral Ioan Balanescu (1934-1937)

   A urmat cursurile Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină. S-a aflat la comanda navelor "Vedea" și "Teleorman" (1902), torpilorului "Smeul" (1903), canonierei "Grivița" (1906), vedetei fluviale "Călinescu" (1910), iar între anii 1917-1919 a comandat crucișătorul "Elisabeta". În 1923 este numit comandant al Forței Navale Fluviale, pentru ca în 1931 să preia comanda Diviziei de Mare. Un an mai târziu, iniția la Constanța înființarea în cadrul Secției Ligii Navale Române a Muzeului Marinei, fiind și primul donator de obiecte din partea Diviziei de Mare.
   În ianuarie 1934 este numit la comanda Marinei române pe care o va părăsi în 1937. În paralel a desfășurat și o activitate publicistică, având un număr impresionant de articole în revista "Marea Noastră" și publicând mai multe volume de specialitate referitoare la istoria marinei.


 
Viceamiral Petre Barbuneanu (1937-1940; 1945)

   A urmat Școala Fiilor de Militari de la Craiova (1895-1897) apoi Școala Navală din Fiume (1897-1902). A deținut funcția de secund al navei-școală "Mircea", după care a fost numit comandant al torpilorului "Năluca" și al Grupului de torpiloare (1913-1914). În timpul războiului a comandat Grupul de vase port-mine. În 1920 i s-a dat comanda Escadrei de Dunăre, iar în 1927 se afla deja la comanda Bazei Navale Maritime.
   La 1 noiembrie 1937, contraamiralul Petre Barbuneanu a fost numit director al Direcției Marinei, iar la 2 noiembrie 1937, a preluat comanda Marinei. Prin Decretul lege nr. 3094/1940 a fost scos din cadrele active ale armatei, pentru ca guvernul Petru Groza să-l reîncadreze în funcția de ministru subsecretar de stat al Marinei, în 1945. A devenit amiral la 8 iunie 1945, iar la sfârșitul anului a ieșit la pensie. În 1960 i s-a tipărit lucrarea "Mările și oceanele pământului. Oceanologie", la Editura Militară, prima lucrare de oceanografie românească.


 
Viceamiral Eugeniu Rosca (1940-1942)

   A urmat cursurile Școlii Militare de Artilerie și Geniu din București (1904-1906), Școlii de Aplicație a Marinei din Constanța (1907), Școlii Navale Superioare (1910-1911), Școlii Superioare de Electricitate din Paris (1911-1913) și ale a Școlii Superioare de Marină din Paris (1919-1920). A urmat de asemenea, cursurile de comandanți din cadrul Ministerului de Război (1931), și cursul de comandament de la Marele Stat Major (1932-1933).
   A participat la primul război mondial fiind chiar rănit în trecerea de la Isaccea, iar în 1917 este numit în funcția de șef al Biroului operații. În 1918 devine comandant al monitorului "Al.Lahovari", iar un an mai târziu primește comanda grupului de monitoare. Este numit pe rând comandant al Forțelor Navale Maritime, comandant al distrugătorului "Mărășești" și comandant al Grupului de canoniere (1924). În 1933 devine șeful Statul Major Marina, în 1934, director al Direcției marine și mai apoi, preia comanda Diviziei de Dunăre. În 1940 este avansat viceamiral și i se încredințează comanda Marinei române. Din cauza unei boli necruțătoare renunță la funcție în 1942.


 
Viceamiral Ioan Georgescu (1942-1945)

   A absolvit Școala Navală din Fiume (1906-1910) și Școala Navală de Război din Paris (1932-1933). În 1914 i se dă comanda vedetei fluviale "Maior Giurescu", iar în timpul primului război mondial a comandat canoniera "Siretul" (1916) și vedeta fluvială "Maior Gheorghe Sontu" (1916-1917). În 1918 primește funcția de comandant militar al portului Giurgiu, iar în 1919 i se încredințează comanda Diviziei ușoare de Dunăre. La 1 aprilie 1931 este numit comandantul grupului de distrugătoare, deținând și comanda distrugătorului "Regele Ferdinand", de unde este mutat la comanda distrugătorului "Mărășești".
   În 1932 a deținut funcția de șef de Stat Major la Divizia de Mare, iar la 1 aprilie 1937 i s-a încredințat comanda Escadrei de monitoare, după un an devenind șef de Stat Major al Marinei. La 10 iulie 1940 i s-a încredințat comanda Școlilor Marinei, iar la 18 iulie 1940 a fost numit comandant al Forțelor Navale Maritime. În timpul războiului, până în 1942 a fost comandant al Diviziei de Mare, din 1942 devine comandant al Marinei. La sfârșitul lui august 1944 a fost rănit pe drumul dinspre București către Paris de trupele germane aflate în retragere. La 27 martie 1945 este trecut din oficiu în rezervă prin Înaltul Decret nr. 884/1945.


 
Căpitan de rangul I Eugeniu Savulescu (1946-1948)

   A absolvit cursurile Liceului Militar din Iași (1919), cursurile Școlii Navale din Constanța (1921), ale Școlii de Pilotaj Tecuci (1924), ale Scolii Superioare de Razboi (1932), ale Scolii Navale de Război din Paris (1935). În 1925 este comandant al vedetei fluviale nr. 5, "Maior Gh. Sontu", în 1936 și 1937 s-a aflat la comanda canonierei "Dumitrescu", respectiv "Slt. Ghiculescu". Este numit șeful Secției operații din Statul Major al Marinei (1940) și comandant al distrugătorului "Regina Maria" (1940-1942). În 1943 este numit profesor la Școala Superioară de Război, apoi devine director al Școlii Navale din Constanța și comandant al bricului "Mircea" (1944).
   În noiembrie 1946 a fost numit Șeful Statului Major al Marinei, iar în decembrie, comandant al Marinei. Comandorul Eugeniu Savulescu a condus Marina Militară până la 1 august 1948, când a fost trimis la cursul de perfecționare pentru colonei, iar în noiembrie același an, a fost repartizat profesor la Academia Militară.


 
Viceamiral Emil Grecescu (1949-1952)

   S-a născut la 1 ianuarie 1905, la București.
   A absolvit Școala Navală din Constanța.
   A activat la Serviciul Hidrografic, Compania a V-a din cadrul Bazei Navale Maritime, ca ofițer la bordul torpilorului "ZMEUL", ofițer secund la bordul remorcherului "LT. VÂRTOSU". Cu excepția perioadei 1925-1926, a fost încadrat la Serviciul Hidrografic până în perioada postbelică.
   Pe timpul campaniilor de vară a fost ofițer cu navigația pe torpilorul "ZBORUL", ofițer secund pe canoniera "STIHI", respectiv "CPT. DUMITRESCU", comandant de companie în cadrul Batalionului de Recruți al Bazei Navale, șef de cart pe canoniera "ALBA IULIA", șeful Serviciului Hidrografic, subdirector la Oficiul Hidrografic și Aerofotogrametric, comandant pe canoniera "LT. COMANDOR STIHI", comandantul canonierei "CPT. DUMITRESCU", comandantul canonierei "STIHI", șeful Oficiului Hidrografic, ofițer secund și comandant secund al distrugătorului "REGINA MARIA", șeful Biroului IV din C.F.N.M., director de studii la Școala Navală, comandantul Grupării Navelor de Mare
   Din luna iulie 1949 a girat comanda Marinei Militare, fiind numit pe funcție prin D.C.F.A. nr. 2739 din 24 iulie 1951.
   Prin H.C.M. nr.118/1951, la 22 iunie 1951 a fost înaintat la gradul de contraamiral.
   Conform Ordinului M.F.A. nr. 6243 din 20 septembrie 1952, la 20 septembrie 1952 a fost mutat în funcția de ajutor al șefului M.St.M. pentru Marină. Începând cu 13 februarie 1954, ofițerul a fost detașat în funcția de șef de stat major al Comandamentului pentru Prevenirea Inundațiilor.
   În 1954 a fost detașat pe timp nelimitat la Consiliul de Miniștri, Biroul Transporturi și Telecomunicații, pentru specialitatea Transporturi Navale.
   La data de 23 octombrie 1956 a fost trecut în rezervă.
   Prin Decretul Prezidențial nr. 290 din 29 decembrie 1975 a fost avansat la gradul de viceamiral în retragere.
 


 
Viceamiral Gheorghe Sandu (1958; 1961-1963)

   S-a născut 21 ianuarie 1921, în orașul Calafat.
   A absolvit Școala Navală N.M.S., "MIRCEA" și Academia Militară Generală.
   A fost ofițer cu navigația pe torpilorul "NĂLUCA", ofițer cu adjutantura și transmisiuni pe crucișătorul auxiliar "DACIA", ofițer cu adjutantura la comandamentul Apărării Teritoriului Dobrogea, ajutorul comandantului militar al portului Brăila, comandantul remorcherului dragor "MARIA", respectiv al remorcherului "CANTACUZINO", comandant A.S.A. în Compania Instrucție Cadre a Batalionului Geniu Marină, comandantul plutonului 2 din Compania 3 Recruți a Batalionului Mixt Marină, ofițer cu aprovizionarea la Batalionul Mixt Marină, comandantul Companiei a 2-a Observare Constanța, pilot de baraj la Serviciul Siguranței Navigației Sulina, șeful Serviciului Siguranței Navale și ofițer cu navigația al Flotilei de Dragaj din cadrul C.A.L.M., ofițer secund pe nava-școală "MIRCEA", șeful Biroului 1 în Secția Înzestrare Materiale din C.M.M., șeful Școlii Militare de Marină, comandantul Flotilei de Dunăre, comandantul Brigăzii 230 Nave Fluviale, șeful de stat major al C.F.N.M., șeful Direcției Hidrografice, șeful Școlii Superioare de Marină.
  Între 19 aprilie 1961-29 noiembrie 1963 a fost comandantul Marinei Militare.
  Ulterior a fost șeful Catedrei de Tactica Marinei din Academia Militară Generală, șeful Secției Marină din Direcția Operații a M.St.M., adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturilor Navale, respectiv șef de stat major și locțiitor al comandantului I.C.I.T.L. București.
   La 21 februarie 1981 a trecut în rezervă.


 
Viceamiral ing. Grigore Martes (1963-1973)

   S-a născut la 23 aprilie 1914, la Tîrgu Ocna.
   A absolvit Școala de Ofițeri de Marină și Politehnica București.
   A activat pe monitorul „BUCOVINA”, din cadrul Flotilei Fluviale Galați, comandant de pluton la Depozitele Marinei de la Constanța, ambarcat pe canoniera „LEPRI”, ajutor cu navigația și transmisiunile pe canoniera„DUMITRESCU”, transmisionist la bordul distrugătorului „REGINA MARIA”, ofițer cu navigația și transmisiunile, respectiv ofițer secund la bordul navei-bază „CONSTANȚA”, comandant secund al E.C.P., șef birou în cadrul Serviciului Educație la C.M.M., șeful Direcției Politice din C.M.M., locțiitor politic al Direcției Construcții și Fabricații din cadrul C.M.M., locțiitor politic al Direcției Construcții Înzestrare din C.M.M., șeful Direcției Construcții Înzestrare, șeful Secției Tehnice Construcții și Reparații Navale din cadrul Direcției Înzestrării Materiale a M.F.A., locțiitor al Șefului Direcției Tehnice Comenzi și Fabricații pentru probleme tehnice, locțiitor al comandantului F.M.M., cu sediul în Mangalia.
   În perioada 18 noiembrie 1963-4 iulie 1973 a fost comandantul Marinei Militare.


 
Viceamiral Sebastian Ulmeanu (1973-1978)

   S-a născut la 18 iunie 1929, la Buzău.
   A absolvit Școala de Ofițeri de Marină și Academia Militară Generală.
   A fost comandantul Unității de Luptă Artilerie la bordul distrugătorului "MĂRĂȘEȘTI", șef al Biroului Cadre la Flotila de Dunăre, secretar al Consiliului Militar în C.M.M., comandantul distrugătorului 2 din Divizionul 418 Distrugătoare al Brigăzii 214 Nave, șef de stat major al Bazei 42 Maritime, specialist Observare Transmisiuni și șef al Secției Observare Radiotehnică și Vizuală în C.M.M., comandantul Regimentului 110 Radiotehnic și Transmisiuni, comandantul Diviziei 42 Maritime, locțiitor al comandantului Marinei Militare pentru pregătirea de luptă și învățământ, locțiitor al comandantului Marinei Militare.
   În perioada 13 decembrie 1973- 21 martie 1979 a fost comandantul Marinei Militare.
   La 21 martie 1979 a fost promovat locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Secției Marină.


 
Viceamiral Ioan Musat (1979-1989)

   S-a născut la 6 septembrie 1928, la Râmnicu Sărat, jud. Buzău.
   A absolvit Școala de Ofițeri de Marină și Academia Militară Generală.
   A comandant de navă la Divizionul 319 Vedete Torpiloare Mangalia, comandant de pluton, șef de stat major, respectiv comandant de batalion la Școala de Specialiști și Cartnici a Marinei Militare, șef de stat major al Divizionului 93 Vedete Torpiloare, comandantul Divizionului Dragoare de Radă, comandantul Divizionului 133 Vedete, comandantul Centrului de Instrucție al Marinei Militare Mangalia.
   În perioada 14 martie 1979-31 decembrie 1989 a fost comandantul Marinei Militare.
   La 23 august 1984 a fost avansat la gradul de viceamiral.
   La 30 decembrie 1989 a trecut în rezervă.


 
Amiral Aron Mihai (1990)

   S-a născut la 26 mai 1927 în orașul Caransebeș, jud. Caraș Severin. A absolvit Școala Militară de Ofițeri de Marină și Academia Militară Generală.
   A fost ofițer cu navigația pe nava-școală "LIBERTATEA", șef de stat major la Divizionul 418 Distrugătoare, ofițer secund, respectiv comandantul distrugătorului D 11, ofițer direcțional pentru Flotila de Dunăre, în Direcția Operații a M.St.M., ofițer direcțional pentru Forțele Maritime Militare în Secția Operații din Direcția Operații din M.St.M., ofițer cu operațiile și locțiitor al șefului Secției în Secția Marină din Direcția Operații a M.St.M., ofițer I cu operațiile și locțiitor al șefului Secției Marină din Direcția Operații a M.St.M., șef de stat major al Diviziei 42 Maritime din Mangalia, comandant al Diviziei 42 Maritime, șef de stat major și locțiitor al comandantului la C.M.M., locțiitor al șefului M.St.M. și șef al Secției Marină din M.St.M., locțiitor al șefului M.St.M.
   La 30 decembrie 1989 a fost avansat la gradul de amiral.
Între 30 decembrie 1989-12 aprilie 1990 a fost comandantul Marinei Militare iar între 12 aprilie-2 mai 1990 consilier principal al ministrului la Grupul de consilieri al M.Ap.N.
   Între 2 mai-2 iulie 1990 a fost președinte al Comisiei Superioare a M.Ap.N.
   La 2 iulie 1990 a trecut în rezervă.


 
Viceamiral Comandor Gheorghe Anghelescu (1990-1997)

   S-a născut la 18 septembrie 1934, în comuna Cătunu, județul Teleorman.
   A absolvit Școala Militară Superioară de Marină din Constanța, Academia Militară Generală, Facultatea Arme, Secția Marină și Facultatea de Drept a Universității București.
   A fost comandant Unitate de Luptă Navigație pe monitorul 1, ofițer secund pe dragorul de radă 17 din Divizionul 174 Dragoare de Radă Sulina, comandantul dragorului de radă 27, ofițer operativ pentru Apărarea contra Minelor în Biroul Operații Cercetare în cadrul Diviziei 42 Maritime Mangalia, ofițer cu pregătirea tactico-operativă în Biroul Operații Cercetare, șef de stat major, respectiv comandant al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine, ajutor în Biroul Operații al Diviziei 42 Maritime, comandantul Centrului Radioelectronic și Observare "Callatis", locțiitor al șefului de stat major în Comandamentul Marinei Militare, șef de stat major și primul locțiitor al comandantului în comandamentul Diviziei 42 Maritime, comandantul Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța, adjunct al Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturilor Navale, comandantul Brigăzii 24 Fluviale Brăila.
   În perioada 1 aprilie 1990-1 mai 1997 a fost comandantul Marinei Militare.
   Prin Decretul nr. 294 din 10 august 1995 a fost înaintat la gradul de amiral.


 
Viceamiral dr. Traian Atanasiu (1997-2002)

   S-a născut la 20 noiembrie 1947 în orașul Mangalia, jud. Constanța.
   A absolvit Școala Militară Superioară de Marină Constanța și Academia Militară Generală București.
   A fost comandantul Unității de luptă Observare, Transmisiuni și Radioelectronică pe dragorul de bază 60 din Divizionul 146 Dragoare al Diviziei 42 Maritime, comandantul dragorului de bază 62, șeful Transmisiunilor Diviziei 42 Maritime, ofițer 2 în Biroul Mecanizarea și Automatizarea Conducerii Trupelor în cadrul C.M.M., ofițer 2 maritim la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime ,,NAVROM” Constanța, comandantul vânătorului de submarine 33 din cadrul Divizionului 339 Vânătoare de Submarine, comandantul vânătorului de submarine 260, comandantul Divizionului 339 Vânătoare de Submarine, comandantul Divizionului 79 Vânătoare de Submarine, locțiitor al șefului S.M.M.M.
   În perioada 1 mai 1997-1 ianuarie 2002 a fost șeful Statului Major al Marinei Militare.
   Prin D.P. nr. 413/1998, la 1 decembrie 1998 a fost avansat la gradul de viceamiral.
   La 1 ianuarie 2002 a fost numit director adjunct al S.M.G. iar la 15 februarie 2002 a fost trecut în rezervă.


 
Amiral Corneliu Rudencu (2002-2004)

   Amiralul Corneliu RUDENCU s-a născut pe data de 10 august 1947, în Constanța.
   A absolvit Liceul Militar “Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc în anul 1965, Școala Militară Superioară de Marină la Constanța în anul 1968 și Academia de Înalte Studii Militare, în 1977.
   După absolvire, a îndeplinit diferite funcții în Marina Militară: șeful cercetării în Statul Major al Forțelor Navale, comandant de vânător de submarine, comandant de divizion de dragoare de radă și comandant de divizion de vânătoare de submarine, șef de stat major și comandant la Brigada Fluvial – Maritimă.
   La reînființarea Flotilei de Dunăre “Mihail Kogălniceanu”, în anul 1995, la Brăila, este numit comandant al acestei unități. În anul 1997 este promovat în funcția de locțiitor al Șefului Statului Major al Forțelor Navale până anul 1999, când este înaintat la gradul de contraamiral și numit adjunct al Șefului Statului Major General. Din ianurie 2002 este înaintat la gradul de viceamiral și numit Șeful Statului Major al Forțelor Navale.
   Începând cu 01 aprilie 2004 a fost avansat la gradul de amiral și trecut în rezervă.
 


 
Viceamiral dr. Gheorghe Marin (2004-2006)

   S-a născut la 01 ianuarie 1952 în localitatea Negru-Vodă, județul Constanța. A parcurs sistemul de pregătire preuniversitar din societatea civilă. În 1974 a absolvit Institutul de Marină "Mircea cel Bătrân" - Constanța, iar în perioada (1978-1980) a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare., București - Facultatea de Arme. Începând din anul 1982 a devenit student al Academiei de Studii Economice, București - Facultatea de Planificare și Cibernetica Economică, pe care a absolvit-o în 1987. De-a lungul carierei a ocupat funcții importante de conducere, printre cele mai reprezentative fiind: șef al Centrului de Calcul al Forțelor Navale (1989-1995), comandant al Brigăzii de Cercetare și Observare Radioelectronică a Forțelor Navale (1995-1999), comandant (rector) al Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" (1999-2003), director al Statului Major General (2003-2004), șeful Statului Major al Forțelor Navale.
   În calitate de profesor doctor și prin aportul adus în domeniul cercetării științifice (a publicat 22 de cărți și mai mult de 70 de articole) a devenit membru în prestigioase asociații militare și științifice, pe plan național și internațional.
   La data de 12 septembrie 2006, prin Decret al președintelui României, a fost numit șef al Statului Major General.


 
Contraamiralul Dorin Dănilă (2006-2010)

   S-a născut la Brașov, la 29 iunie 1953. A absolvit cursurile Facultății de Navigație a Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”, secția militară, fiind repartizat pe funcția de comandant serviciu de luptă comunicații și radiotehnică la bordul unei nave antisubmarin. În anul 1980 a fost promovat ofițer cu comunicațiile în statul major al unității, apoi, după un an, a fost numit comandant de navă în aceeași unitate.
   Între anii 1981-1983 a fost ofițer student al facultății de Comandă și Stat Major din Academia Militară. La absolvire a fost numit șef de stat major al unei unități de nave dragoare, funcție pe care a îndeplinit-o timp de șase ani. Între 1989-1990 a activat ca ofițer în Biroul Operații al comandamentului Diviziei 42 Maritime. Între 1990 și 1994  a îndeplinit funcția de șef de stat major al Divizionului 50 Vânătoare Submarine, apoi, pentru cinci ani, a fost comandant al Divizionului de Fregate. A îndeplinit apoi funcțiile de șef de stat major al Brigăzii de Nave Antisubmarin și locțiitor al comandantului Flotilei 2 Maritime, iar între 2001 și 2002 a fost șef al Secției Doctrină și Regulamente la Statul Major al Forțelor Navale.
   Între 2002-2005 a fost comandant al Centrului 39 Scafandri, apoi comandant al Bazei Navale. La 1 iunie 2006 a fost numit comandant al Comandamentului Flotei.
   La 3 noiembrie 2006 a fost înaintat la gradul de contraamiral de flotilă și a fost numit șef al Statului Major al Forțelor Navale.
   La 29 octombrie 2008 a fost înaintat la gradul de contraamiral.
   De-a lungul carierei și-a desăvârșit pregătirea de specialitate, parcurgând mai multe cursuri de perfecționare, printre care: curs postacademic de marină, curs de drept umanitar internațional, curs de limba franceză, curs de comunicare și relații publice pentru comandanți, curs postuniversitar de conducere strategică, în cadrul Colegiului de Război.
   Este căsătorit cu doamna Constanța Petrescu, profesor de educație plastică. Împreună au o fiică, Maria-Alexandra, studentă.
   Vorbește bine limba franceză.
Începând cu 01 iulie 2010 a fost avansat la gradul de amiral și trecut în rezervă.