COMANDANȚII MARINEI MILITARE ROMÂNE

 1. Colonel Nicolae Steriade (1860-1864)
 2. Colonel Constantin Petrescu (1864-1866)
 3. Maior Scarlat Murgulet (1866-1867)
 4. Maior Emanoil Boteanu (1867)
 5. Maior Anton Barbieri (1867-1874)
 6. General Nicolae Dimitrescu-Maican (1874; 1877; 1879-1882)
 7. Contraamiral Ioan Murgescu (1874-1877; 1878-1879; 1888-1901)
 8. Contraamiral Emanoil Koslinski (1901-1909)
 9. Contraamiral Eustatiu Sebastian (1909-1917)
10. Contraamiral Nicolae Negru (1917)
11. Contraamiral Constantin Balescu (1917-1920)
12. Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea (1920-1925)
13. Viceamiral Vasile Scodrea (1925-1934)
14. Viceamiral Ioan Balanescu (1934-1937)
15. Amiral Petre Barbuneanu (1937-1940; 1945)
16. Viceamiral ing. Eugeniu Rosca (1940-1942)
17. Viceamiral Ioan Georgescu (1942-1945)
18. Comandor Eugeniu Savulescu (1946-1948)
19. Comandor Ioan CRISTESCU (1948-1949)
20. Viceamiral Emil Grecescu (1949-1952)
21. Contraamiral Florea Diaconu (1952-1954; 1959-1961)
22. Contraamiral Nicolae Mihai (1954-1958)
23. Viceamiral comandor Gheorghe Sandu (1958; 1961-1963)
24. Viceamiral ing. Grigore Martes (1963-1973)
25. Contraamiral Sebastian Ulmeanu (1973-1979)
26. Viceamiral Ioan Mușat (1979-1989)
27. Amiral Aron Mihai (1990)
28. Amiral Gheorghe Anghelescu (1990-1997)
29. Amiral dr. Traian Atanasiu (1997-2001)
30. Amiral Corneliu Rudencu (2002-2004)
31. Amiral dr. Gheorghe Marin (2004-2006)
32. Viceamiral Dorin Dănilă (2006-2010)
33. Amiral dr. Aurel POPA (2010-2013)

Colonel Nicolae Steriade (1860-1863)

Colonelul Nicolae Steriade a fost primul comandant al Flotilei Moldovei (1859) și primul comandant al Flotilei unite a Principatelor Române (1860-1863). A parcurs gradele de ofițer, de la locotenent (?) la colonel, printre funcțiile deținute pe parcursul carierei sale fiind și acea de comandant al bricului-goeletă "Emma", prima navă cu destinație militară din flotila de război a Moldovei, în dotare din anul 1843. La conducerea Flotilei unite a Principatelor Unite a fost numit având gradul de colonel (din 1 noiembrie 1854).

Nicolae Steriade a intrat în Flotila militară din Corpul Grănicerilor, cu gradul de locotenent, fiind numit comandant al bricului-goeletă "Emma", prima navă cu destinație militară din flotila de război a Moldovei, intrată în dotare în anul 1843. În anul 1844 a fost avansat la gradul de căpitan, comandând aceeași navă, care îndeplinea serviciul staționar în portul Galați. În anul 1847 a trecut la comanda Batalionului I de Marină. La 1 noiembrie 1854 a fost avansat la gradul de colonel, comandând în anii următori nava de brandvahtă "Galați" de la Gura Siretului.
În urma Congresului de Pace de la Paris (1856), care a pus capăt Războiului Crimeii (1853-1856), Moldovei i s-a retrocedat partea de sud a Basarabiei - județele Cahul, Ismail și Bolgrad (Moldova dintre Prut și Nistru - Basarabia, a fost ocupată de către Imperiul țarist în anul 1812). Ca urmare, porturile Reni, Ismail și Chilia au impus dotarea cu poliție fluvială. În aceste împrejurări, la 15 aprilie 1857 colonelul Nicolae Steriade a înaintat hatmanului Moldovei, Nicolae Mavrocordat, un raport în care releva necesitatea asigurării controlului pe toată întinderea Dunării până la Mare, control pentru care trebuia afectat un număr de marinari și vase. În vederea supravegherii acestei frontiere extinse, a elaborat un proiect pentru înființarea unei flotile pe Dunăre, de care ocârmuirea acestui Prințipat are neapărată trebuință spre statornicirea osăbitelor măsuri polițienești și buna orînduială pe la toate aceste porturi și în toată cuprinderea granițelor dinspre Dunăre.
În acest proiect, Nicolae Steriade arăta că pentru buna organizare a pazei porturilor Moldovei erau necesare un vapor cu o putere de cel puțin 50 CP pentru portul Galați, cu bărcile sale și șase șalupe canoniere. Pentru navele viitoarei flotile, prin același raport colonelul Nicolae Steriade a propus ca personal un ofițer comandant, opt ofițeri superiori, patru cadeți subofițeri, 21 de subofițeri, 178 de marinari, 16 tunari și șase muzicanți. Acest proiect, care poate fi considerat unul dintre primele programe navale din istoria modernă a Marinei noastre militare, a fost aprobat de caimacanul N. Konaki-Vogoride, colonelul Nicolae Steriade fiind numit comandant al serviciului de brandvahtă pe toată întinderea maritimă a Prințipatului.
După realizareaUnirii Principatelor Române în anul 1859, Nicolae Steriade a fost numit comandantul Flotilei Moldovei, iar în anul 1860, când prin O. Z. din 6 octombrie, ministrul de Război, generalul Ion Emanoil Florescu a decretat ca flotila de pe întregul curs al Dunării să formeze un singur corp, a fost numit provizoriu, comandant superior al Flotilei, fiind însărcinat prin același ordin să inspecteze Flotila din Moldova.
Aprobând cele cuprinse în Ordinul ministrului de Război, prin O. Z. nr. 147 din 22 octombrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat unirea definitivă a flotilelor din cele două Principate, reconfirmându-l în același timp pe colonelul Nicolae Steriade în funcția de comandant superior al întregului corp.
În perioada în care colonelul Nicolae Steriade s-a aflat la conducerea Flotilei unite a Principatelor Române (1860-1863), s-a dispus ca bugetele afectate Flotilei să fie întrebuințate atât pentru construcția de șalupe canoniere și luntre, cât și pentru creșterea efectivelor Flotilei. În anul 1862, fostul vapor "Prințul Vogoride" a fost trimis la Șantierul Naval din Linz pentru a fi transformat în navă de război. În acești ani a început și procesul de modernizare a uniformei marinarilor, s-au luat măsuri pentru pregătirea corespunzătoare a personalului de specialitate al Flotilei, organizându-se primul concurs pentru Școala Navală din Brest.
Prin Î. O. Z. nr. 1321 din 27 decembrie 1863, Nicolae Steriade a fost numit inspector al cordonului Dunării, făcând parte din Statul Major al Inspecției din București, subordonat Corpului Grănicerilor. În anii următori a făcut parte în continuare din Statul Major al Inspectoriei 1 sau al Inspectoriei 2 din Corpul Grănicerilor.
Colonelul Nicolae Steriade a rămas în istorie ca primul comandant al Flotilei Moldovei și primul comandant al Flotilei Unite a Principatelor Române, susținând asiduu procesul de dotare și modernizare a capacității primului nucleu al viitoarei Marine Militare române.


 
Colonel Constantin Petrescu (1864-1866)

Colonelul Constantin Petrescu s-a numărat printre primii ofițeri ai Flotilei Munteniei. În anul 1850, când Flotila Munteniei s-a constituit într-un corp aparte, a fost numit comandant al acestei flotile. Din anul 1860, ajutor al primului comandant al Corpului Flotilei. La conducerea Flotilei unite a Principatelor Unite a fost numit având gradul de locotenent-colonel (24 ianuarie 1863), în această funcție primind și gradul de colonel (din 24 ianuarie 1865).

Locotenentul Constantin Petrescu s-a numărat printre primii ofițeri ai Flotilei Munteniei, fiind comandantul celor trei șalupe canoniere intrate în dotare în 1845.
O perioadă a fost și comandant de punct. Prin Decretul nr. 122 din 5 iulie 1850 Flotila Munteniei s-a constituit într-un Corp aparte, căpitanul Constantin Petrescu fiind numit primul comandant al acestuia.
În perioada războiului Crimeii (1853-1856), șalupele canoniere ale flotei muntene au îndeplinit misiuni de luptă în folosul armatei ruse. Astfel, într-un raport din 21 iunie 1854, Constantin Petrescu arăta că șalupele erau solicitate să treacă în Dobrogea tunuri, care cu fân… și alte asemenea poveri.
După Unirea Principatelor, prin O. Z. din 6 octombrie 1860, ministrul de Război, generalul Ioan Emanoil Florescu a dispus unirea Flotilelor celor două Principate într-un singur corp, Constantin Petrescu fiind numit ajutor al colonelului Steriade, primul comandant al Flotilei. Prin același ordin a primit misiunea să inspecteze flotila Munteniei, în scopul completării și îmbunătățirii materialului și efectivelor noului corp de flotilă înființat. Prin O. Z. nr. 174 din 22 octombrie 1860 s-a decretat unirea definitivă a flotilelor, căpitanul Petrescu fiind confirmat în funcția de ajutor al comandantului Corpului Flotilei.
A fost comandantul Corpului Flotilei între 5 august 1864 și 1866, perioadă scurtă dar în care a proiectat administrarea mai eficientă a Flotilei, mutând locația comandamentului de la Ismail la Brăila, în locul numit "Pescăria".


 
Maior Scarlat Murgulet (1866 - 1867)

Maiorul Scarlat Murguleț (n. 1831-d. ?) a fost primul dintre comandanții Flotilei române în perioada care a urmat abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A parcurs gradele de ofițer, de la sublocotenent (1851) la maior (din 24 ianuarie 1865).

Născut în anul 1831, Scarlat Murguleț a intrat în septembrie 1849 în Legiunea de Cadeți, înființată în Moldova în anul 1845, cu scopul de a oferi instrucția și educația necesară ofițerilor oștirii principatului. În anul 1851 a absolvit cursurile organizate pentru cadeți, cu gradul de sublocotenent.
La 4 decembrie 1854 a fost avansat la gradul de locotenent, intrând în Flotilă, unde a îndeplinit funcția de comandant al Punctului Ismail. La 30 ianuarie 1856 a fost înaintat la gradul de căpitan, funcționând în continuare la Ismail. Prin Ordinul de Zi din 6 octombrie 1860, în urma unificării provizorii a flotilelor celor două principate, a fost numit comandantul Punctului Galați. Prin Î. O. Z. nr. 74 din 27 martie 1861 a fost mutat din Flotilă, fiind numit comandantul Divizionului I din Regimentul de Jandarmi.
La 24 ianuarie 1865 a revenit în cadrele Flotilei fiind înaintat la gradul de maior și numit ajutorul colonelului Petrescu, șeful Flotilei.
A devenit comandantul Flotilei în luna februarie 1866, dar la 17 martie 1867 s-a retras din armată. Prin Î. D. R. nr. 514 din 5 aprilie 1867 a fost rechemat în Corpul Grănicerilor, fiind numit șeful Batalionului IX Bolgrad.


 
Maior Emanoil Boteanu (1867)

Maiorul Emanoil Boteanu (n. 1836, București-d. 1897, București) a făcut parte din prima promoție a Școlii Militare din București, pe care a absolvit-o în anul 1856. În 1864 a fost trimis de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca observator pe frontul războiului civil american, cunoscând îndeaproape organizarea unităților nordiste. În timpul Războiului de Independență (1877-1878), a îndeplinit funcția de șef de Stat Major al Corpului de Observație și apoi șef de Stat Major al Diviziei a IV-a, acoperită de glorie cu prilejul luptelor de la Plevna. A parcurs gradele de ofițer de la sublocotenent (1856) la general de brigadă, când a trecut în rezervă în anul 1893. A îndeplinit funcția de comandant al Flotilei (martie-aprilie 1867) având gradul de maior.

Emanoil Boteanu, după absolvirea Școlii Militare din București, în anul 1856, și-a continuat studiile în Franța. După înființarea Statului Major General, prin Decretul din 12 noiembrie 1859, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost încadrat în Secția a III-a a structurii.
În perioada aprilie 1863-aprilie 1864 a activat în cadrul Regimentului 7 Infanterie, după care a revenit în cadrul S. M. G. până la 1 noiembrie 1864, când a fost trimis de către domnitor ca observator pe frontul american, unde se desfășura confruntarea armată dintre Nord și Sud. La înapoierea în țară, în septembrie 1865, a revenit în S. M. G. ca șef de Stat Major al Diviziei a IV-a.
Prin Decretul din 17 martie 1867 Emanoil Boteanu a fost numit comandantul Flotilei, primind de la 1 aprilie solda din bugetul Marinei. Prin O. Z. pe Oaste nr. 98/1867, Emanoil Boteanu a fost trecut din Flotilă în Corpul de Stat Major și numit șef de Stat Major al Diviziei a II-a Teritoriale, începând cu de 1 mai 1867.
Din luna decembrie 1868 a îndeplinit funcția de director în Ministerul de Război, pentru ca un an mai târziu să fie trecut din nou în Corpul de Stat Major, făcând parte din Divizia a II-a Teritorială Infanterie. În martie 1873 a fost mutat la Regimentul 4 Dorobanți.
În anul 1876, a fost numit comandantul Regimentului 1 Infanterie, dar la mobilizarea armatei, la 6 aprilie 1877, a preluat comanda Regimentului 6 Dorobanți.
În timpul Războiului de Independență a îndeplinit funcția de șef de Stat Major al Corpului de Observație și apoi șef de Stat Major al Diviziei a IV-a, care s-a acoperit de glorie în luptele de la Plevna. Pentru curajul dovedit în luptele din zilele de 27, 30 și 31 august 1877, respectiv 6 septembrie 1877 a fost decorat cu Medalia "Virtutea Militară", iar pentru alte fapte de arme cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, Crucea "Trecerea Dunării" și Medalia "Apărătorii Independenței".
A mai fost decorat, în anul 1879, cu "Semnul onorific de argint pentru serviciul militar de 18 ani" și cu "Semnul onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani", iar în anul 1882 cu Ordinul "Coroana României" în grad de comandor.
Din 1 august 1880 a îndeplinit succesiv funcțiile de comisar permanent al Regimentului 6 de Linie (martie 1883), comandant al Regimentului 13 Dorobanți (decembrie 1887), comandant al Regimentului 6 Linie (aprilie 1888), comandant al Regimentului 3 Dorobanți și al Brigăzii 4 Infanterie (aprilie 1889).
La 1 mai 1893 s-a retras din cadrele active ale armatei


 
Maior Anton Barbieri (1867, 1874)

Originar din Italia, Anton Barbieri a venit către mijlocul secolului al XIX-lea din Arhipelag, la bordul unei corăbii în Marea Neagră. Stabilit în Portul Galați, Anton Barbieri a fost unul dintre primii ofițeri ai Flotilei Moldovei. În anul 1863 a fost desemnat comandantul navei "România", primul bastiment al Principatelor Unite, sub comanda sa nava fiind utilizată în special pentru călătoriile pe Dunăre ale domnitorului și familiei acestuia. Comandant al Flotilei din 1867, când reședința comandamentului a fost mutată de la Brăila la Galați.
A parcurs gradele în armată începând cu cel de soldat (1845) și până la cel de colonel, gradele de maior, locotenent-colonel și colonel fiind primite în perioada în care s-a aflat la conducerea Flotilei.


După naturalizarea în ținuturile românești de la Dunăre, Anton Barbieri a intrat, cu gradul de soldat, în anul 1845, în Corpul Șalupierilor din Galați. Părăsind flotila moldoveană, în anul 1854, s-a înrolat în Marina rusă, pentru a participa la acțiunile de luptă din Războiul Crimeii. Sub comanda amiralului Nahimov a participat la lupta navală de la Sinope, în care flota otomană a fost distrusă.
După încheierea războiului s-a întors la Galați, fiind reprimit la 17 noiembrie 1857 în Flotila Moldovei. În toamna anului 1858 a fost înaintat la gradul de locotenent.
Numărându-se printre primii ofițeri ai Flotilei Moldovei, prin O. Z. din 6 octombrie 1860, a fost numit comandantul Punctului Ismail.
Înaintat la gradul de căpitan la 30 august 1863 a fost desemnat comandantul navei "România", primul bastiment al Principatelor Unite, lansat la Giurgiu la 2 august 1864. Sub comanda sa, nava a fost utilizată în special pentru călătoriile pe Dunăre ale domnitorului și familiei acestuia.
Prin Decretul din 23 aprilie 1867, căpitanul Anton Barbieri a fost numit la comanda Flotilei. Organizată prin Î. D. nr. 376 din 16 martie 1867 în "Corpul Flotilei" format din două companii, în august 1867 aceasta și-a mutat reședința de la Brăila la Galați, unde a fost instalată în localul destinat cazarmei Flotilei.
La 10 februarie 1869 a fost avansat la gradul de maior, ofițerul fiind apreciat pentru faptul că a dat dovezi – așa cum aprecia locotenent-comandorul Constantin Ciuchi în Istoria marinei în curs de 18 secole – de un caracter deschis, spirit de dreptate, împăciuitor, înzestrat cu multă energie… A lucrat cu multă activitate și pricepere la organizarea marinei românești… iar prin tactul său a știut să utilizeze în mod inteligent pe ofițerii cei tineri din școli diferite.
Prin Brevetul din 27 noiembrie 1873 a fost autorizat să poarte "Semnul onorific de argint pentru serviciul militar de 18 ani".
Prin Î. D. nr. 2322, la 1 ianuarie 1874 colonelul Anton Barbieri a fost trecut în rezervă, rămânînd la Galați, unde a îndeplinit funcția de comandant al Gărzii Civile.


 
General Nicolae Dimitrescu Maican (1874, 1877, 1879-1888)

Contraamiralul Nicolae Dimitrescu-Maican (n. 1846, București-d. 1902, Galați), supranumit "ctitorul Marinei Militare", a fost unul dintre comandanții Flotilei Române care s-au distins în mod deosebit în timpul Războiului de Independență (1877-1878, fiind artizanul scufundării monitorului otoman "Podgorița" la 7 noiembrie 1877. A parcurs gradele de ofițer, începând cu cel de sublocotenent (1865), primit la absolvirea Școlii Navale din Brest, până la cele de maior (1874), locotenent-colonel (1877), colonel (1880) și contraamiral (1886).
În anul 1882, în prezența comandantului Nicolae Dimitrescu-Maican, a fost inaugurată Școala de Marină, iar din inițiativa sa, în anul 1884, s-a pus fundamentul portului militar de la Țiglina - Galați, necesar adăpostirii navelor în timpul iernii.


Nicolae Dimitrescu-Maican, s-a numărat de la 1 august 1863 printre elevii Școlii Navale din Brest, pe care a absolvit-o la 1 august 1865
În anul 1868 i s-a încredințat comanda navei "România", singura navă de război a Flotilei române. La 8 aprilie 1870 a fost înaintat la gradul de căpitan, iar în luna ianuarie 1871 a fost numit comandantul navei "Ștefan cel Mare". Sub comanda sa, nava a executat, în premieră pentru o navă militară românească, un marș pe Dunăre până la Budapesta.
Avansat maior la 1 ianuarie 1874, ofițerul a fost numit comandant al Flotilei, funcție pe care a deținut-o până la 10 decembrie 1874. Sub comanda sa, Flotila și-a sporit parcul de nave prin comanda unei șalupe torpiloare în Șantierul Naval "Yarrow" din Londra , prin amenajarea unei șalupe cu vele și prin intrarea în serviciu a canonierei "Fulgerul". Pe de altă parte, Atelierul Flotilei a fost înzestrat cu dotarea necesară fabricării minelor și accesoriilor acestora, fapt care a marcat începuturile dotării cu arme sub apă a Flotilei române. Tot în această perioadă, au fost elaborate primele regulamente menite să îmbunătățească activitatea Corpului Flotilei - "Regulamentul îndatoririlor comandanților de bastimente", "Regulamentul serviciului interior la bord", "Regulamentul pentru angajarea amploaiaților civili" și "Regulamentul de administrație și contabilitate a Corpului Flotilei".
La 1 ianuarie 1876 Nicolae Dimitrescu-Maican a fost numit ofițer de Stat Major al Marinei, funcție în care s-a distins prin maniera de rezolvare a unor probleme de organizare generală a armatei. La 1 aprilie 1877 a fost numit comandantul Flotilei, îndeplinid această funcție până în anul 1888.
La 28 aprilie 1877 i s-a încredințat comanda bateriilor de coastă de la Calafat, care, în cea mai mare parte erau încadrate cu marinari și comandate de ofițeri din Flotilă. Sub comanda sa, cele 8 baterii de coastă de la Calafat au obținut rezultate deosebite în timpul tragerilor de artilerie executate asupra Vidinului, au susținut atacul forțelor române asupra cetății otomane de pe malul drept al Dunării în ianuarie 1878, înscriind neuitate fapte de vitejie în timpul Războiului pentru obținerea Independenței de Stat a României. O altă misiune importantă încredințată atunci ofițerului a fost construcția podurilor de vase peste Dunăre pe care urma să treacă armata română în Bulgaria, precum și instalarea unor baraje de mine pe fluviu. Aceluiași ofițer i-a fost încredințată misiunea distrugerii monitorului otoman "Podgorița", navă care circula pe Dunăre între Vidin și Rahova, reprezentând o permanentă amenințare pentru trupele și bateriile române de pe malul stâng al fluviului. Constatând că nava otomană nu putea fi scufundată prin folosirea torpilelor cu școndru, din cauza barajelor care o protejau și nici cu ajutorul artileriei de câmp, fiind bine apărată împotriva loviturilor, datorită blindajului de care dispunea, Nicolae Dimitrescu-Maican a hotărât să fie întrebuințate mortierele, ale căror lovituri puteau să cadă pe punte, partea cea mai vulnerabilă a navei. Sub comanda sa a fost construită o baterie formată din trei mortiere, numită semnificativ "Perseverența". Tragerile executate de baterie urmau să fie dirijate personal de maiorul Maican, care și-a instalat un post de observație în Ostrovul Canapa. La 7 noiembrie 1877, bateria a deschis focul asupra monitorului "Podgorița". Observând efectele tragerii mortierelor printr-un aparat telegrafic, maiorul Maican a păstrat pe tot timpul tragerii legătura cu servanții bateriei, dirijându-i astfel tirul. La a 77-a salvă monitorul și o dată cu acesta un remorcher și două șlepuri otomane aflate în apropiere, au fost scufundate. În ziua următoare, generalul Lupu, comandantul Corpului I Armată, i-a trimis o telegramă, cu următorul conținut: Te felicit pentru inteligenta conducere a sfărâmării și scufundării monitorului
Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, Medalia "Virtutea Militară" de aur, precum și cu Medalia "Apărătorii Independenței".
După război, Nicolae Dimitrescu-Maican a militat consecvent pentru crearea unei flote militare la Dunăre și Mare, capabilă să apere oricând fruntariile țării. Din fondurile alocate de Ministerul de Război prin Legea din 7 februarie 1879, pentru repararea și dezvoltarea parcului de nave militare, Nicolae Dimitrescu-Maican a folosit o parte pentru mărirea și modernizarea Atelierului de Reparații de la Galați, transformat la 27 august 1879 în Arsenalul Flotilei, iar o altă parte pentru construcția canonierei "Grivița". În Arsenalul Flotilei au fost reparate navele "România" și "Fulgerul".
În anul 1880 canoniera "Grivița" a fost recepționată la Șantierul constructor din Triest, fiind adusă în țară de însuși comandantul Flotilei, locotenent-colonelul (pe atunci) Nicolae Dimitrescu-Maican
La 28 noiembrie 1880 ofițerul a fost avansat la gradul de colonel.
La 23 decembrie 1880, în calitate de comandant al Flotilei a înaintat un raport ministrului de Război, generalul Gheorghe Slăniceanu, prin care propunea ca fondurile respective să fie folosite pentru construcția a două șalupe staționare, a unui bric cu vele și vapori cu destinația de navă-școală, a unei șalupe torpiloare, precum și pentru procurarea materialului de torpile necesar Flotilei.
La 3 octombrie 1881 s-a aprobat "Regulamentul de înființare și funcționare a Școlii Copiilor de Marină". Ivindu-se posibilitatea construirii unei nave-școală, în același an, Nicolae Dimitrescu-Maican, împreună cu căpitanul Ioan Isvoranu, a plecat în Anglia pentru a studia posibilitățile de construire a unor noi nave necesare Corpului Flotilei române. Cu această ocazie, au fost comandate Șantierelor Navale "Thames Iron-Works" din Londra un bric cu vele și vapori și mai multe nave fluviale.
La 31 ianuarie 1882 în prezența sa, a fost inaugurată Școala de Marină, iar la 12 august 1882, a intrat în dotarea Flotilei bricul "Mircea", prima navă-școală românească. După armare, sub comanda colonelului Maican, nava a ieșit pe mare în primul său marș de instrucție, navigând până la Constanța și întorcându-se la Galați după efectuarea mai multor manevre.
În absența unui port militar în care să se adăpostească navele în timpul iernii, s-a hotărât înființarea acestuia la Țiglina-Galați, colonelul Maican intervenind pentru obținerea de la stat a unui lot de 20 hectare pentru amenajarea portului militar, a cazărmilor echipajelor și depozitelor de muniții și torpile. Ceremonia punerii pietrei fundamentale a portului și celorlalte instalații a avut loc la 25 aprilie 1884, în prezența comandantului Flotilei.
Această perioadă a fost marcată și de sporirea efectivelor, de pregătirea lor superioară prin înființarea unui nucleu al Corpului Apărării Submarine, precum și prin efectuarea unor exerciții și manevre. În urma înnoirilor produse și a sporirii atribuțiilor Flotilei, comandantul Flotilei a propus proiectul unei noi Legi de organizare a Flotilei. Prin această lege, promulgată în anul 1886, Corpul Flotilei a fost echivalat cu un Comandament de Corp de armată, condus în continuare de Nicolae Demetrescu-Maican, avansat între timp la gradul de general.
Din inițiativa sa, a fost demarată realizarea celui de-al doilea program de dotare cu nave a Flotilei, în acest scop fiind comandate în Anglia un crucișător și trei canoniere, iar în Franța trei torpiloare. În urma neînțelegerilor iscate în privința modului în care au fost făcute aceste comenzi, Nicolae Dimitrescu-Maican a fost acuzat de corespondență pentru furnituri militare cu un oarecare Broad Well, fiind judecat la 28 martie 1888 de către Consiliul de Război. Procesul care a urmat a determinat înlocuirea sa la comanda Flotilei, la 10 mai 1888, cu colonelul Ioan Murgescu.
Când m-am întors de la studii din străinătate, flotila avea un singur bastiment care nu mergea și un efectiv de 200 oameni – argumenta generalul Maican în petiția adresată Regelui în anul 1892 -. Când la 1888 am părăsit Corpul, Flotila avea o Școală pentru formarea cadrelor și care permitea chiar formarea de ofițeri. Flotila avea 80 de ofițeri, 60 mecanici și piloți dintre care mulți formați, instruiți în Corp, un efectiv de 1500 oameni instruiți în diferite specialități de: gabieri, timonieri, tunari, torpilori, încălzitori etc, flotila avea un arsenal pentru toate reparațiile necesare vaselor, pentru ca reparațiile să nu se mai facă în străinătate ca în trecut; flotila avea un corp de adăpost, 18 bastimente și 17 șlepuri, dintre care multe construite în arsenal; flotila avea o lege de organizare și regulamente corespunzătoare care permiteau o bună funcționare a serviciului.
Supranumit în multe articole ctitorul Marinei Militare, Nicolae Dimitrescu-Maican s-a stins din viață la numai 56 de ani, 28 martie 1902, fiind înmormântat în Cimitirul "Eternitatea" din Galați.


 
Contramiral Ioan Murgescu (1874-1877; 1877-1879; 1888-1901)

Viceamiralul Ioan Murgescu (n. 1846, Buzău-d. 1913, București) a fost primul ofițer român care a comandat o navă românească de război în Marea Mediterană și Marea Neagră pe timpul marșului pentru aducerea canonierei "Fulgerul" în țară, de la Toulon la Galați, în perioada octombrie 1873 - aprilie 1874. În timpul Războiului de Independență (1877-1878), atașat pe lângă Comandamentul Flotilei ruse de Dunăre, a contribuit la scufundarea monitorului otoman "Seifi" în noaptea de 12/13 mai 1877.

A parcurs gradele militare începând de la cel de sublocotenent (1866), obținut după absolvirea Școlii Navale din Brest, până la cel de viceamiral în rezervă (1911). În funcția de comandant al Flotilei a obținut gradele de maior (1875) și general (1893).
La funeraliile sale, în 1913, președintele Partidului Liberal, ilustrul Ion I. C. Brătianu, a apreciat: "Amiralul Murgescu e cel dintâi care a încununat cu lauri de glorie tânăra noastră marină; el și-a legat numele de prima victorie repurtată pe apele Dunării, acest fluviu pe țărmurile căruia strămoșii noștri au dat atâtea lupte strălucite".

După absolvirea liceului, în 1864, Ioan Murgescu a câștigat concursul organizat de Ministerul de Război pentru trimiterea unui elev la Școala Navală din Brest. De la 1 august 1864, s-a numărat printre elevii acesteia, obținând încă din primul an de studiu rezultate notabile. În ședința din 19 iulie 1865, ministrul de Război propunea Consiliului de Miniștri ca elevul Murgescu Ioan trimis în Francia la Școala Navală de la Brest, pentru silința la studiu de care a dat probe, să i se dea o sumă de 300 franci din capitolul misiilor, sub titlul de gratificație considerând că asemenea recompense au drept scop a încuraja silința.
După absolvire, la 1 august 1866, a fost autorizat să efectueze un voiaj de instrucție cu nava-școală franceză "Jean Bart". La 24 octombrie 1866 a fost înaintat la gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei, iar la 10 noiembrie 1868 a fost numit secund pe nava "Ștefan cel Mare". Sub comanda sa, nava a efectuat un voiaj până la Baziaș, fiind prima navă de război românească care a depășit sectorul Porților de Fier.
La 1 ianuarie 1871 a fost numit comandant al navei "România".
Numit comandantul canonierei "Fulgerul", în perioada octombrie 1873-aprilie 1874 a comandat pentru prima dată o navă românească de război, în Marea Mediterană și Marea Neagră pe timpul marșului plin de peripeții pentru aducerea ei în țară, de la Toulon la Galați.
Prin Î. D. R. nr. 96 din 30 aprilie 1874 i s-a acordat dreptul de a purta medalia militară de aur, pentru curajul și devotamentul ce a pus cu ocazia conducerii bastimentului "Fulgerul" de la Toulon la Galați. De asemenea, a fost citat la 11 mai 1874 prin O. Z. pe armată, aducându-i-se mulțumiri pentru devotamentul cu care s-a oferit singur spre a fi însărcinat cu această misiune și pentru că a știut corespunde greutăților ce a întâmpinat în cursul navigației.
La 19 aprilie 1874 a preluat din nou comanda navei "Ștefan cel Mare". La 10 decembrie 1874, a fost numit provizoriu în funcția de comandant al Flotilei, în locul maiorului Maican, care s-a retras din cadrele active ale armatei. La 6 iunie 1875 a fost înaintat la gradul de maior și titularizat în funcția de comandant al Flotilei.
În această perioadă s-a format pentru prima dată o mică divizie, compusă din navele "Ștefan cel Mare", "România" și "Fulgerul". Sub comanda sa, în perioada 11-27 octombrie 1875, aceste nave întrunite au efectuat instrucția în comun, constând din exerciții și trageri de artilerie asupra unor ținte plutitoare în scopul deprinderii navigației, pregătirii timonierilor și tunarilor. În timpul acestui prim marș de instrucție executat pe Dunărea de Jos și Marea Neagră, canoniera "Fulgerul", la bordul căreia se afla și comandantul Flotilei, a ieșit de câteva ori în mare, vizitând porturile Sulina, Tulcea, Constanța precum și Insula Șerpilor. În premieră, s-au făcut schimburi de vizite protocolare cu autoritățile locale turcești, caimacanul din Sulina și guvernatorul turc din Tulcea, precum și cu staționarele turcești din aceste porturi. În Darea de seamă înaintată Ministerului de Război, maiorul Ioan Murgescu, comandant al Flotilei, a subliniat urm[toarele: acest mic voiaj pe mare a fost foarte important întâi în privința echipajului, ofițerii au văzut elementul cu care se luptă și pe care bravează navigatorii și s-au familiarizat cu diferitele cunoștințe necesare pentru navigațiune; toți s-au condus foarte bine. Oamenii asemenea. Pe de altă parte, voiajul este important prin circularea pentru prima oară pe Marea Neagră a unui bastiment de rezbel român, armat, în fine este important căci este un voiaj pe mare, făcut cu micile resurse ale Flotilei, fără a avea pe bord, nici un singur element străin.
În mai 1877 a fost atașat pe lângă comandantul Flotilei ruse de Dunăre, participând împreună cu ofițerii ruși Dubasov și Sestacov la elaborarea planului de atac asupra grupării de nave otomane aflate pe Canalul Măcin. În noaptea de 12/13 mai 1877, la bordul șalupei "Rândunica", aflată în fruntea unei formații de patru șalupe torpiloare, a participat la atacul cu torpile de școndru asupra puternicului monitor otoman "Seifi", pe care l-a scufundat. Ziarul "Telegraful" din 17 mai 1877, a remarcat: comandantul român a contribuit mult la succesul acestei acțiuni, distrăgând atenția turcilor.
Pentru această strălucită faptă de arme, maiorul Ioan Murgescu a fost distins cu Ordinul rus "Sf. Vladimir", clasa a IV-a, cu spade și rozetă, fiind primul ofițer din Armata română decorat de țarul Rusiei în această campanie militară. Ulterior, prin Î. D. R. nr. 1240 din 30 mai 1877, principele României, Carol I, comandantul suprem al armatei române, l-a decorat cu Ordinul "Steaua României". De asemenea, într-un O. Z. pe Armată, s-a specificat faptul că Maiorul Murgescu, din Corpul Flotilei, luând parte în noaptea de 12 mai la expedițiunea întreprinsă… în contra unui monitor inamic… a dat probă în această împrejurare de mult curaj și sânge rece și a reprezentat bine Armata română.
După acțiunea de la Măcin, Ioan Murgescu a participat cu navele "Rândunica" și "Fulgerul" la instalarea unor baraje de mine pe Dunărea de Jos, pentru a proteja Brăila împotriva unor eventuale atacuri ale navelor otomane care ar fi putut ieși din canalul Măcin.
Numit comandant al Grupului de șalupe "Rândunica" și "Bucur", a participat la construcția și asigurarea podurilor românești de vase peste Dunăre, de la Siliștioara-Măgura. Datorită acțiunii concertate a celor două șalupe, la 20 august 1877 trupele române au trecut Dunărea pe acest pod, care a fost ulterior demontat și remontat la Turnu Măgurele-Nicopole sub comanda maiorului Ioan Murgescu.
În calitate de comandant al Stațiunii de baraj Nedeia, în luna octombrie 1877, a fost însărcinat cu instalarea unui baraj de mine necesar sprijinirii flancului drept al trupelor române care luptau la Rahova și protejării podului de la Turnu Măgurele-Nicopole. Pentru merite deosebite în această campanie militară la care a participat între 29 aprilie 1877-5 august 1878, Ioan Murgescu a fost distins cu Medalia comemorativă rusă, Medalia "Apărătorii Independenței" și Crucea "Trecerea Dunării".
La 1 decembrie 1877 a revenit la comanda Corpului Flotilei, preocupându-se atât de repunerea în stare de operativitate a navelor care participaseră la operațiuni cât și de amenajarea militară a porturilor maritime și fluviale.
La 8 aprilie 1879 a preluat comanda Arsenalului Flotilei din Galați. În aprilie 1881 a fost avansat la gradul de colonel, fiind numit comandantul Școlii Fiilor de Militari din Iași.
De la 1 mai 1882 a fost inspector al Navigației și Porturilor iar la 1 august 1886 a fost numit șeful Depozitului și Diviziunii Echipajelor.
La 10 mai 1888 colonelul Ioan Murgescu a fost numit din nou comandantul Corpului Flotilei, chiar în acest an intrând în serviciu crucișătorul "Elisabeta", canonierele "Oltul", "Siretul" și "Bistrița" și torpiloarele "Smeul", "Sborul" și "Năluca". La sfârșitul lunii mai 1888 a făcut parte din comisia constituită pentru recepționarea acestor nave și a materialelor de război comandate pentru Flotilă, cu care s-a deplasat la Fiume, Le Hâvre, Londra, Newcastle și Paris. Apreciat la cel mai înalt nivel, prin Î. D. R. nr. 1613 din 1888, Ioan Murgescu a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de comandor.
În anul 1892 a fost numit comandant superior al marșului la Genova efectuat de crucișătorul "Elisabeta" și bricul "Mircea", care au participat la serbările columbiene. În ziua de 28 august 1892, a fost primit de regele Italiei, Umberto, căruia i-a înmânat o scrisoare din partea regelui României, conferindu-i-se cu această ocazie Ordinul "Maurizio și Lazzaro" în grad de comandor.
La 10 mai 1893 a fost înaintat la gradul de general, în acest an înființându-se sub direcția sa Școala de Cadre a Flotilei.
În anul 1896, cu prilejul vizitei împăratului Francisc Iosif la București, prilejuită de deschiderea navigației prin Canalul Porților de Fier, a fost distins cu Ordinul "Francisc Iosif" în grad de mare cruce. Tot în anul 1896, a comandat manevrele desfășurate de navele maritime și fluviale la Sulina, în prezența primului ministru al țării, ministrului de Război, generalul Constantin Budișteanu și a șefului Statului Major General. Primul ministru, Dimitrie Sturza, a apreciat favorabil rezultatele obținute în cadrul manevrelor, exprimându-și satisfacția față de buna pregătire a ofițerilor și soldaților.
În anul 1899 a dispus executarea unor manevre navale la care au participat navele Diviziei de Mare și de Dunăre. În calitate de președinte de comisie, a participat la eloborarea unui nou "Regulament al serviciului la bord".
La 25 septembrie 1899 a fost distins cu Ordinul "Coroana Rusiei" clasa I.
La 1 aprilie 1901 s-a retras, la cerere, de la conducerea Marinei Militare, la 10 mai 1911 fiind avansat la gradul de viceamiral în rezervă.
În perioada următoare, a mai fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de comandor (1901), Ordinul "Steaua României" în grad de mare ofițer (1906), Ordinul "Carol I" în grad de comandor (1910) și Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa I.
Numele său a fost acordat puitorului de mine "Amiral Murgescu", prima navă românească de război construită în țara noastră (1939), puitorului de mine "271", Școlii Militare de Maiștri a Forțelor Navale din Constanța, precum și Școlii nr. 2 din Valu lui Traian.


 
Contraamiral Emanoil Koslinski (1901-1909)

Contraamiralul Emanoil Koslinski (n. 1853, București-d. 1909, București), a fost primul ofițer român specialist în Arme sub Apă. A parcurs gradele militare de la cel de sublocotenent (1874), primit la absolvirea Școlii Navale din Brest, la cel de contraamiral (1906), grad primit în perioada în care se afla la comanda Marinei Militare. S-a distins în timpul Războiului de Independență (1877-1878), când a avut sarcina instalării barajului de mine de pe Dunăre, la Nedeia.
A comandat bricul "Mircea" (1890) și crucișătorul "Elisabeta" (1894, 1896); în anul 1898 i s-a încredințat comanda Diviziei de Mare, fiind primul comandant al structurii. În timpul în care a fost comandant al Marinei s-a sărbătorit la Constanța, pentru prima dată, la 15 august 1902, Ziua Marinei Române. De asemenea, s-a realizat cel de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre.


După terminarea studiilor medii la Liceul "Andrei Șaguna" din Brașov și la Liceul "Sf. Sava" din București, Emanoil Koslinski s-a înscris în anul 1870 la Facultatea de Științe. După împlinirea vârstei de 18 ani, în urma câștigării concursului organizat de Ministerul de Război, începând cu 1 iulie 1872 a fost înmatriculat la Școala Navală din Brest, fiind al treilea român care a absolvit această instituție. La 20 iulie 1874, a fost repartizat cu gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei.
Pentru efectuarea instrucției practice s-a ambarcat la bordul fregatei franceze "La Renommée", iar în anul 1875 a plecat la Școala Specială de Torpile (Mine) din Kronstadt, baza flotilei ruse din Marea Baltică, unde timp de doi ani s-a specializat în Arme sub Apă, însușindu-și tehnica și procedeele minării și torpilării navelor.
La întoarcerea în țară a revenit în Corpul Flotilei, îndeplinind în anii 1877-1878, diverse misiuni de luptă. O dată cu înființarea bateriilor de coastă de la Calafat, s-a numărat printre ofițerii de marină care au încadrat aceste baterii. Ulterior, în calitatea sa de specialist în Arme sub Apă, a fost însărcinat cu execuția barajului de mine de la Nedeia.
După încheierea războiului, în februarie 1878, I. C. Brătianu, ministrul secretar de Stat ad-interim la Departamentul de Război, a propus domnitorului, având în vedere recomandațiunea comandantului Corpului Flotilei prin care arată serviciile aduse de sublocotenentul Koslinski Emanuel, cu ocazia așezării torpilelor, înaintarea lui Emanoil Koslinski la gradul de locotenent, începând la data de 10 februarie 1878. În aceeași perioadă a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" clasa a V-a, Ordinul "Sf. Stanislas" clasa a III-a cu spadă și rozetă, Crucea "Trecerea Dunării", Medalia "Apărătorii Independenței" și Medalia comemorativă rusă 1877-1878.
La 8 aprilie 1881 a fost înaintat la gradul de căpitan și repartizat la Arsenalul Flotilei.
În 1882 o dată cu intrarea în dotarea Flotilei noastre a bricului "Mircea", a făcut parte din primul Stat Major al acestuia. În același an, s-a numărat printre profesorii Școlii Copiilor de Marină din Galați, îndeplinind și funcția de subdirector. Începând cu 1 ianuarie 1882 a instruit efectivul Secției de Torpilori din Flotila română și a participat activ la organizarea Corpului Apărării Submarine, care și-a început activitatea la 1 aprilie 1883.
În anul 1884, Emanoil Koslinski a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler, iar regele Serbiei Milan I i-a conferit Ordinul "Crucea de Takovo" clasa a IV-a. În 1885, pe timpul inspectării Corpului Flotilei din Galați de către ministrul de Război, generalul Ștefan Fălcoianu, Compania de Torpilori de sub comanda sa a executat un baraj între Țiglina și Gura Siretului. Cu această ocazie, ministrul a apreciat modul de execuție a barajului și instrucția perfectă a echipajului și l-a felicitat personal pe căpitanul E. Koslinski: Nu m-a surprins vederea acestei arme și felul cum se mânuiește, de a cărei execuție îmi dau complect socoteală, cît m-a surprins gradul de instrucție a gradelor inferioare, care lucrează aproape independent, fără îndemn, fără observație. Toți știu ce trebuie să facă și nu așteaptă decît un semn sau o comandă. Văd cu mulțumire că v-ați dat multă osteneală, ceea ce probează că sunteți un ofițer devotat armei.
La 17 decembrie 1886 a trecut la Arsenalul Flotilei. La 24 aprilie 1887, a fost avansat la gradul de maior, fiind numit șef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. În această calitate a făcut parte din comisia trimisă în Franța și Anglia pentru supravegherea construcției torpiloarelor, crucișătorului, a unor canoniere, precum și a tunurilor tip "Nordenfelt", cu afetele și muniția lor.
În 1889 a fost decorat cu "Semnul onorific de argint pentru 18 ani de serviciu". În anul 1890, a preluat comanda bricului "Mircea", iar în 1891 a îndeplinit și funcția de inspector al Porturilor. În acest an, sub comanda sa, bricul a efectuat prima parte a campaniei de instrucție în Marea Neagră, iar în partea a doua a campaniei, a vizitat porturile Constantinopol, Kios, Rodos, Suda, Pireu și Salonic.
La 10 mai 1893 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" clasa a IV-a. De la 1 aprilie 1894 a funcționat la Diviziunea Echipajelor.
La 10 mai 1894 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și a preluat comanda crucișătorului "Elisabeta". Sub comanda sa, crucișătorul a participat la serbările organizate cu prilejul inaugurării Canalului Sulina, apoi a efectuat prima parte a campaniei de instrucție în Marea Neagră și partea a doua în Marea Neagră, Bosfor, Dardanele, Arhipelagul grecesc și Marea Ionică.
La 15 noiembrie 1894 a fost numit șeful nou înființatei Direcții a V-a a Flotilei din Ministerul de Război. La 1 aprilie 1896 a revenit la comanda crucișătorului "Elisabeta", cu care a efectuat un voiaj de instrucție în Marea Neagră. În anul 1897, a fost numit directorul Marinei în Ministerul de Război. Sub direcția sa, Marina a fost înzestrată cu o serie de manuale și regulamente precum "Manualul apărărilor submarine", "Manualul scafandrului", "Cartea de semnale pentru Marina Militară", "Codul internațional de semnale", "Regulamentul serviciului de bord și mărcile distinctive".
LLa 10 mai 1897 a fost decorat cu "Steaua României" clasa a IV-a, iar la 8 octombrie cu "Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu". În același an, l-a însoțit la Stockholm pe reprezentantul guvernului român, ministrul Alexandru Beldiman, la serbările jubileului Regelui Oscar al Suediei, prilej cu care a fost decorat cu "Ordinul Suedez al Spadei" clasa a IV-a în grad de comandor.
La 1 aprilie 1898 a fost numit șef de Stat Major la Comandamentul Flotilei. La 8 aprilie 1898, i s-a încredințat comanda Diviziei de Mare, înființată în acel an, rămânând în continuare și director al Marinei în Ministerul de Război. În 1898, a făcut parte din comisia care a elaborat și publicat "Regulamentul serviciului la bord".
La 10 mai 1899 a fost înaintat la gradul de comandor.
În luna septembrie, a fost decorat cu Ordinul german "Coroana Prusiei" clasa a II-a, iar în decembrie a fost autorizat să poarte Ordinul "Albrecht" în grad de ofițer, conferit la 18 iunie 1890 și Ordinul suedez "Spada" în grad de comandor, conferit la 21 septembrie 1897. Acestea i-au fost acordate cu prilejul jubileului Curții Regale a Suediei și Norvegiei, la împlinirea a 40 de ani de la căsătoria Regelui Oscar al II-lea cu principesa Sofia de Nassau, jubileu la care a participat din partea României ministrul Alexandru Beldiman, însoțit de locotenent-colonelul Emanoil Koslinski.
La 1 aprilie 1901 i s-a încredințat comanda Marinei Militare Române. În 1901, regele Italiei i-a acordat Ordinul "Maurizio și Lazzaro" în grad de comandor, iar cu ocazia vizitei la Constanța a cuirasatului "Rostislav" și a escadrei ruse a primit Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu placă din partea țarului Nicolae al II-lea, iar Marele Duce Alexandru Mihailovici i-a conferit dreptul să poarte însemnul special de ofițer torpilor, în calitate de absolvent al Școlii de Torpile din Kronstadt. În 1902, i s-a conferit Ordinul "Coroana României" în grad de comandor, iar în octombrie 1903 Ordinul bulgar "Meritul militar" în grad de mare ofițer.
Răspunzând vizitei escadrei ruse la Constanța, în septembrie 1903, crucișătorul "Elisabeta", la bordul căruia s-a aflat și Emanoil Koslinski, a efectuat un marș la Sevastopol. Cu acest prilej, țarul Rusiei i-a oferit în dar o cupă de o mare valoare artistică aurită, cu încrustații de sidef.
Sub comanda sa, în septembrie 1903 s-au executat la Constanța manevre și evoluții la care au participat toate navele Marinei Militare.
La 10 mai 1906 a fost avansat la gradul de contraamiral și numit inspector general al Marinei. Sub conducerea sa, în Marina Militară s-a înfăptuit cel de al treilea program de dotare cu nave de luptă. Astfel, în 1907, la Galați, au fost lansate 4 monitoare și 8 vedete fluviale care au format prima Escadră de Dunăre.
Datorită sănătății precare, la 15 ianuarie 1909, a trecut în disponibilitate, contraamiralul Emanoil Koslinski rămânând în istoria Marinei ca unul dintre cei mai apreciați specialiști și continuatorul procesului de modernizare a Marinei Militare.


 
Contraamiral Eustatiu Sebastian (1909-1917)

Contraamiralul Sebastian Eustațiu (n. 1856, București-d. 1943), care a parcurs gradele militare de la sublocotenent (1877), odată cu absolvirea Școlii de Ofițeri din București, la contraamiral (1909), grad primit în anul în care a fost numit la comanda Marinei Militare. A fost recunoscut pentru performanța salvării bricului "Mircea", la comanda căruia se afla, din furtuna întâmpinată în anul 1888 în Marea Neagră -, a emis, la 15 august 1916, ordinul de intrare a Marinei Militare Române în primul Război Mondial: "Marinari, suntem în război cu Austro-Ungaria. Să avem ochiul deschis și brațul gata să lovim tot ce ne va sta în cale, pentru dezrobirea fraților noștri. Aștept de la marinarii noștri fapte mari și înălțătoare. Acest război pe viață și pe moarte să arate țării rostul Marinei de Război și faptele sale să rămână pe veci înscrise în istoria țării. Să trăiască întregul neam românesc".

Sebastian Eustațiu a urmat începând din anul 1872 Școala Copiilor de Militari din Iași, iar din 1875 Școala de Ofițeri din București, pe care a absolvit-o în iunie 1877, cu gradul de sublocotenent.
Repartizat la Regimentul 4 Linie, a participat la Războiul de Independență, distingându-se în timpul luptelor de la Grivița și Smârdan. Pentru meritele sale militare din această campanie, în 1878-1879 a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" clasa a V-a, Crucea "Trecerea Dunării", Medalia "Apărătorii Independenței" și "Medalia comemorativă" rusă.
La 15 iulie 1879 a fost repartizat în Corpul Flotilei. La 8 aprilie 1881, a fost avansat la gradul de locotenent și trimis în Franța pentru a urma cursurile Școlii Navale din Brest. După absolvire, s-a ambarcat pe nava franceză "La Loire" cu care, în anii 1884-1885, a efectuat ocolul pământului. În Oceanul Atlantic, velierul a întâmpinat în luna mai 1885, un puternic ciclon care a durat două zile și două nopți, din care nava a ieșit cu velele, vergile și arboreții rupți.
La revenirea în țară, la 8 aprilie 1886 a fost înaintat la gradul de căpitan și numit în funcția de ofițer secund pe bricul "Mircea". La 1 august 1886 a fost mutat la Depozitul Flotilei, iar în 1887 a preluat comanda canonierei "Grivița".
În anul 1888 a fost numit comandant al bricului "Mircea" și director al Școlii Copiilor de Marină din Galați. Nu pot uita dragostea sa părintească - își amintea viitorul viceamiral Mihail Gavrilescu - grija mare ce punea pe tot ce ne privea, pentru hrană, pentru educație și instrucție.
Sub comanda sa, la 18 mai 1888 bricul a plecat din Sulina, urmând să efectueze exerciții în mare timp de 3-4 zile. În timpul acestei ieșiri în mare, nava a fost surprinsă de o puternică furtună, descrisă ulterior de scriitorul marinar Jean Bart. Având experiența furtunii din Oceanul Atlantic, Sebastian Eustațiu a izbutit să adăpostească bricul, pe jumătate distrus, în Bosfor și să defileze prin fața navelor care nu îndrăzniseră să pătrundă în Marea Neagră. La Istanbul a emis un O. Z. prin care a evidențiat faptul că oamenii și elevii au fost la înălțimea datoriei lor cu ocazia furtunii și a fost felicitat de sultanul Abdul Hamid, impresionat de incredibila performanță a bastimentului românesc. După efectuarea reparațiilor, bricul a executat partea a doua a campaniei de instrucție pe ruta Istanbul-Pireu-Navarin-Messina-Neapole-Civita Vechia-Livorno-La Spezia-Toulon-Barcelona-Palma-Alger-La Goulette-Malta-Caneea-Istanbul-Constanța-Sulina-Galați.
În anul 1889 a preluat comanda navei "România", cu care a efectuat campania de instrucție pe Dunăre.
La 1 martie 1892 a fost repartizat la Inspectoratul Porturilor, în calitate de căpitan de port clasa I. În anul 1894 a revenit la comanda bricului "Mircea", participând cu acesta la serbarea inaugurării Canalului Sulina și la campaniile de instrucție executate în Marea Neagră, respectiv a doua pe ruta Bosfor, Dardanele, Arhipelag, Taranto, Ancona, Veneția, Triest, Pola, Istanbul.
În 1894 a fost decorat cu Ordinul "Crucea României" clasa a V-a și clasa a IV-a și Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofițer.
De la 1 aprilie 1896 a funcționat ca ofițer secund pe crucișătorul "Elisabeta" cu care a efectuat un voiaj de instrucție în Marea Neagră. La 1 februarie 1897 a fost numit șeful Serviciului de Stat Major al Marinei, iar de la 1 aprilie 1898 a preluat comanda crucișătorului "Elisabeta", fiind comandant ad-interim al Diviziei de Mare.
La 1 ianuarie 1898 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.
La 1 octombrie 1899 a revenit în funcția de șef de Stat Major la Comandamentul Marinei, conferindu-i-se "Semnul onorific de aur pentru 25 de de serviciu".
La 1 aprilie 1901, a preluat comanda Diviziei de Mare. Cu prilejul vizitei, în vara anului 1901, a cuirasatului rus "Rostislav" și a unei escadre ruse, a fost decorat cu Ordinul rus "Sf. Ana" clasa a II-a. Prin Î. D. R. nr. 1609/1902 i s-a conferit Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer.
Întorcând vizita escadrei ruse la Constanța, în septembrie 1903, crucișătorul "Elisabeta" a efectuat o vizită la Sevastopol unde Sebastian Eustațiu a fost decorat cu cel mai înalt grad al Ordinului rus "Sf. Stanislas". La 16 aprilie 1904 a fost avansat la gradul de comandor.
În iunie 1906 a fost numit președintele comisiei de recepție a vedetelor fluviale comandate în Anglia. La 15 aprilie 1907 a preluat comanda Diviziei de Dunăre, iar 1 aprilie 1909 l-a înlocuit pe contraamiralul Emanoil Koslinski la comanda Marinei Militare.
La 7 aprilie 1909 a fost avansat la gradul de contraamiral și numit președintele Comitetului Consultativ al Marinei Militare și al Consiliului de Onoare al acestuia. De la data de 1 aprilie 1901, a îndeplinit prin cumul și funcția de director superior în Ministerul de Război, iar de la data de 1 aprilie 1911 pe cea de inspector general al Marinei.
Prin transformarea în 1909 a Școlii de Aplicații a Sublocotenenților în Școala Navală Superioară și a Școlii de Marină în Școala de Submecanici și Submaiștri de Marină, ambele funcționând în noul local inaugurat la Constanța în același an, învățământul de marină a cunoscut o evidentă îmbunătățire calitativă. Pregătirea de luptă s-a realizat prin manevre anuale, prin executarea de trageri de artilerie cu armamentul de la bord, instalarea de baraje de mine și executarea de lansări de torpile. Pentru pregătirea intensivă a ochitorilor tunurilor, în 1912 s-a înființat o Școală de ochitori. În 1912, a apărut o nouă Lege de organizare a Marinei Militare, în elaborarea căreia Sebastian Eustațiu a avut un rol important, act normativ menit să completeze vechea lege de organizare a marinei din 1898.
Ofițerul a fost distins cu Ordinul austriac "Coroana de fier" clasa a II-a (1909), Ordinul "Coroana României" în grad de comandor (1910), Ordinul sârbesc "Sf. Sava" clasa I și Ordinul rus "Sf. Ana" clasa I (1912), Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa I și Ordinul "Steaua României" în grad de comandor (1914). Pentru conducerea Marinei Militare în timpul operațiunilor armate din cel de-al doilea război balcanic, în anul 1913 i s-a conferit Medalia "Avântul Țării".
Sub conducerea sa fermă Marina a oferit, în 1913, un concurs valoros armatei, elogiat în revista "Marea Noastră" de contraamiralul Ion Georgescu.
Faptul că în timpul acestui război siguranța pe mare nu a putut fi garantată, singurele noastre nave maritime "Elisabeta" și "Mircea" fiind retrase la Sulina, l-a determinat să întreprindă o serie de măsuri pentru dotarea Marinei Militare cu noi nave de luptă. În acest scop, în anul 1914 au fost comandate patru distrugătoare în Italia și un submarin în Franța, nave care însă n-au mai putut fi aduse în țară pînă la declanșarea războiului.
În perioada neutralității armate a României, Sebastian Eustațiu a propus și a insistat în numeroase rânduri pentru întreprinderea unor măsuri de dotare corespunzătoare cu armament și de pregătire de luptă a flotei. Ca urmare, s-au încheiat contracte pentru furnizarea de torpile, tuburi lans-torpile și tunuri de diverse calibre, s-au construit și s-au amenajat noi tipuri de ambarcațiuni de luptă în eventualitatea intrării României în război.
În primul an de război 1916-1917 a condus Comandamentul Marinei, cu sediul la Galați. Acestuia îi erau direct subordonate Serviciul Transporturilor, Apărarea Maritimă a Sectorului Sulina, Apărarea Podului de la Cernavodă-Fetești, Depozitele Generale de la Galați, Arsenalul Marinei, Șantierul Naval Fernic și Corpul de Aviație, care au acționat în baza ordinelor emanate de la Comandamentul Marinei.
La 15 august 1916 a emis și difuzat către unități O. Z. nr. 3 prin care anunța că am intrat în războiul pentru Reîntregirea Țării. În primul an de război marinarii au desfășurat acțiuni de luptă curajoase și au îndeplinit cu cinste ordinele primite, luând parte, în perioada august-decembrie 1916, la toate luptele mai importante desfășurate pe Dunăre și de-a lungul ei.
La 13 decembrie 1916 a fost numit comandantul garnizoanei Galați. Câteva zile mai târziu a părăsit orașul la bordul monitorului "I. C. Brătianu", retrăgându-se, o dată cu Flota noastră, la Chilia.
În urma schimbărilor care au fost operate în Corpul de comandă al Armatei, la 9 iunie 1917 a fost numit director superior în cadrul Direcției Marinei din Ministerul de Război. A îndeplinit la Iași această funcție până la data de 31 august 1917 când a demisionat.
La 23 octombrie 1920 a mai fost mobilizat pentru o lună, fiind numit membru în Comisia de examinare a comandorilor pentru înaintarea în gradul de contraamiral.
În anii următori și-a continuat activitatea în folosul Marinei, fie prin scris, fie în Parlamentul țării, ca senator de drept în timpul primei guvernări a mareșalului Alexandru Averescu. A avut inițiativa instituirii din veniturile personale a unor premii pentru orfanii marinarilor din Orfelinatul de la Țiglina. A desfășurat și o intensă activitate publicistică, numeroasele sale articole și conferințe, publicate îndeosebi în paginile revistei "Marea Noastră", urmărind impunerea respectului cuvenit Marinei.


 

Contraamiral Nicolae Negru (1917)

Contraamiralul Nicolae Negru (n. 1868, București-d. 1940, Constanța) s-a distins în timpul operațiunilor desfășurate de navele românești în timpul Războiului de Reîntregire Națională (1916-1918), în calitate de comandant al Escadrei de Dunăre, acoperindu-se de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mârleanu, Topalu ș. a. A parcurs gradele militare de la sublocotenent (1889), după ce a absolvit Școala de Marină din Galați și Academia Navală din Livorno, până la contraamiral (1919), în funcția de comandant al Marinei având gradul de comandor (primit în anul 1915).

În anul 1884 după absolvirea Școlii de Marină din Galați, Nicolae Negru a urmat cursurile Academiei Navale din Livorno. Tânăr sublocotenent, în anul 1889 a fost repartizat la Depozitele Flotilei. În anul 1892 a fost avansat la gradul de locotenent, fiind numit în statul major al crucișătorului "Elisabeta", cu care a participat la serbările columbiene.
Între anii 1893-1895 a fost comandant pe "Alexandru cel Bun" și torpilorul "Năluca".
La 1 noiembrie 1896 a fost avansat la gradul de căpitan și a fost repartizat pe crucișătorul "Elisabeta". La bordul acestei nave a efectuat un voiaj la Odessa, participând la manevrele din Marea Neagră și la campania de navigație, cu escale în porturile Sinope, Trebizonda, Platana, Vona, Samsun și Benderecli. În anul 1897 a preluat comanda canonierei "Fulgerul", respectiv a puitorului de mine "Alexandru cel Bun" din cadrul Diviziei de Dunăre. Sub comanda sa, puitorul de mine a participat la salvarea oamenilor și vitelor din satele riverane Dunării, afectate de inundațiile din primăvara anului 1897.
În iunie 1897 s-a mutat la Depozitul Echipajelor Flotilei, iar la 1 aprilie 1898, a revenit la Divizia de Mare, pe crucișătorul "Elisabeta", cu care a efectuat un voiaj în Marea Neagră, vizitând porturile Burgaz și Varna. Cu prilejul acestor vizite a fost distins cu Ordinul bulgar "Sf. Alexandru " clasa a V-a.
În anul 1900 s-a mutat la Apărarea Porturilor Fluviale, în calitate de comandant al Companiei Chilia și al canonierei "Fulgerul". "Căpitanul Negru posedă bine cunoștințele armatei și caută să și le mai dezvolte – a apreciat, la 7 octombrie 1900, comandantul Apărării Porturilor Fluviale, locotenent-comandorul Nicolae Negrescu. Comandant al companiei Chilia și al bastimentului "Fulgerul", s-a achitat bine și în mod inteligent de toate îndatoririle sale în ce privește compania".
În anul 1900 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler.
În perioada 1 aprilie 1901-septembrie 1903 a fost detașat la S. M. R., comandând succesiv cargoul "Turnu Severin" și pasagerul "Principesa Maria".
După încheierea detașării la S. M. R., a revenit la Divizia de Mare. Din aprilie 1904 a fost șeful Serviciului de Artilerie și Torpile din cadrul C. M. M. Servește cu activitate și pricepere, posedând o bună instrucție profesională – constata la 1 noiembrie 1904 comandantul Marinei, comandorul Emanoil Koslinski. Conduită și ținută exemplară.
La 1 aprilie 1905 fost numit căpitanul Portului Constanța, la 7 aprilie 1905 fiind avansat la gradul de locotenent-comandor. În iunie 1905, cu prilejul prezenței în portul Constanța a cuirasatului rus "Cneaz Potemkin Tavriceski", deturnat de marinarii insurgenți, prin diplomația și energia sa, a reușit să determine echipajul cuirasatului să predea nava autorităților române și să debarce în portul Constanța. Pentru meritele sale, în vara anului 1905 a fost distins cu Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.
La 1 aprilie 1906 a fost detașat la Inspectoratul Navigației și Porturilor, la Galați. În calitate de consilier comunal, a fost numit președintele delegației de marinari români participanți la Conferința de la Geneva din 1906. Anul următor a revenit pe crucișătorul "Elisabeta", cu care a participat la o serie de ieșiri în mare, apoi i s-a încredințat comanda bricului "Mircea", fiind decorat cu "Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu". Aflate sub comanda sa, la 5 mai 1908 bricul "Mircea" și canoniera "Grivița" au primit în portul Sulina vizita cuirasatului "Sinope" și a canonierei "Zoneț", aflate sub comanda amiralului rus Nolken.
Prin Î. D. R. nr. 1214 din 8 aprilie 1909 a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, fiind mutat șef de Stat Major în C. M. M. și ales membru în Consiliul de onoare al Marinei Militare. Ca șef de Stat Major al Marinei, în anul 1909 a întreprins o călătorie pe Dunăre în zona Galați-Reni- Cernavodă-Silistra, aducând datele necesare pentru întocmirea lucrărilor de stat major.
În aceeași perioadă, a funcționat și ca profesor al Școlii Navale Superioare din Constanța, unde a predat cursurile de Navigație și Manevre, redactând cursul de "Apărări submarine". Ulterior, a fost numit profesor de limbă italiană la Școala Superioară de Comerț, respectiv director al Marinei în Ministerul de Război.
În octombrie 1910 a fost numit comandantul crucișătorului "Elisabeta", cu care a desfășurat programul de instrucție practică a elevilor Școlii de Artilerie, Geniu și Marină. Pe timpul manevrelor organizate în anul 1911, a întâmpinat crucișătorul turc "Medjidie" și apoi escadra rusă sosită în vizită la Constanța. Pentru merite deosebite a fost distins cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofițer și Ordinul rus "Sf. Stanislas" în grad de comandor. Prin modul său de a servi și grație studiilor ce a făcut la Academia Navală de la Livorno, căpitan-comandorul Negru Nicolae merită a înainta în mod excepțional - aprecia la 31 octombrie 1912 comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Rădulescu. Fiind mobilizat și armat de război, în condițiile izbucnirii primului război balcanic, crucișătorul s-a deplasat la Istanbul cu misiunea de a asigura protecția populației românești, a Legației și Consulatului român din capitala Turciei. În seara zilei de 8 noiembrie 1912, a debarcat trei gărzi care, prin disciplina și tactul lor, au contribuit la păstrarea ordinei și chiar la stingerea unui mare incendiu, izbucnit în cartierul Pera.
În iunie 1913 o dată cu izbucnirea celui de-al doilea război balcanic, a fost mobilizat la partea activă, pentru faptele sale de arme fiind distins cu Medalia "Avântul Țării".
Până la intrarea României în primul război mondial, în anul 1914, a fost subșef de Stat Major la C.M.M., fiind decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer. În anul 1915, a fost numit comandantul Depozitelor Generale.
La data de 10 mai 1915 a fost avansat la gradul de comandor. La 1 aprilie 1916, a fost numit director al Marinei în Ministerul de Război, iar la data de 15 mai 1916 a preluat comanda Escadrei de Dunăre. Sub comanda sa, Escadra de Monitoare și Vedete s-a acoperit de glorie în luptele de la Turtucaia, Rasova, Mîrleanu, Topalu etc.
La 15 decembrie 1916 a fost numit comandantul Flotei de operațiuni pe Dunăre iar la 8 ianuarie 1917 a fost numit comandantul Marinei, în locul contraamiralului Sebastian Eustațiu, mutat în Ministerul de Război. La 1 iunie 1918, a preluat comanda Diviziei de Mare, în locul căpitan-comandorului Ioan Bălănescu.
Pentru activitatea desfășurată în război, Nicolae Negru a fost distins cu Ordinul "Sf. Vladimir" clasa a III-a cu spade. După război, până în anul 1925, când trecut în rezerva armatei, a îndeplinit cu gradul de contraamiral, funcția de membru în Comitetul Consultativ al Marinei și comandant superior al Școlilor Marinei.
În timpul activității sale a publicat numeroase pagini din istoria Marinei române, întâmplări romanțate din activitatea marinarilor, precum și o lucrare despre acțiunile marinei militare în anii primului război mondial. După pensionare a fost ales președinte al Breslei Marinarilor din Constanța.


 
Viceamiral Constantin Balescu (1917-1920)

Viceamiralul Constantin Bălescu (n. 1864, Turnu Severin-d. 1929, București) - sublocotenent (1883), după absolvirea Școlii Navale din Brest și parcurgerea unui stagiu de aspirant în Marina franceză; viceamiral (1920, în ultimul an în care s-a aflat la conducerea Marinei) -, s-a remarcat în timpul operațiunilor militare desfășurate în timpul primului Război Mondial, sub comanda sa, în vara și toamna anului 1917, când bateriile Marinei și artileria monitoarelor au bombardat cu multă eficacitate pozițiile inamice de la Tulcea și Galați, Marina înregistrând succese notabile.
La funeraliile sale, în anul 1929, căpitan-comandorul Octavian Nedelcu a remarcat: "Amiralul Bălescu a reprezentat în marină, în cea mai înaltă accepțiune, ideea de muncă, cinste și pricepere și toată lumea în marină știe că el n-a avut partizani, ci numai admiratori ai acestei întreite valori", iar comandorul Ioan Bălănescu a subliniat că regretatul amiral "a pus jaloanele marinei moderne (...). Marele său merit este că a căutat prin toate mijloacele ca pregătirea tehnică a ofițerilor să fie însoțită de o solidă instrucție și educație morală, întemeiatăpe cultul datoriei și al patriei".

Constantin Bălescu a deveniit elev al Școlii Navale din Brest, la 15 septembrie 1881. Devenit aspirant în Marina franceză, între 1882-1883, a efectuat o călătorie în jurul lumii la bordul navei-școală franceze "Reine Blanche", experiență care i-a permis acumularea unui volum important de cunoștințe de navigație, tactice și tehnice. La întoarcerea în țară, la 1 august 1883, a fost avansat la gradul de sublocotenent în Corpul Flotilei.
În primii ani de activitate a ocupat o serie de funcții în cadrul Inspectoratului Porturilor.
A fost ambarcat pe o șalupă de Grăniceri (20 iulie 1886), bricul "Mircea" (16 aprilie 1887), șalupa "Smârdan" (15 mai 1887) și șalupa "Rahova" (27 noiembrie 1887).
În perioada 1 mai 1889 - 1 mai 1892 a fost îmbarcat pe crucișătorul "Elisabeta". A participat la voiajele de instrucție ale navei în Marea Mediterană. În timpul primei călătorii, la Istanbul, sultanul Abdul Hamid al II-lea l-a decorat cu Ordinul "Medgidie", în grad de ofițer. "Ca ofițer de calcule și tir s-a condus în mod excelent. Este capabil, instruit, inteligent și studios" - îl carateriza comandantul "Elisabetei", colonelul Vasile Urseanu.
La 10 mai 1891 a fost înaintat la gradul de căpitan, fiind repartizat la Arsenalul Flotilei. La 8 aprilie 1892, a revenit la Inspectoratul Porturilor, unde a îndeplinit funcția de comandant al Companiei I a portului Sulina și al staționarului "Bistrița", navă destinată serviciului de carantină.
Întrucât în 1892 pe coastele Rusiei și cele ale Asiei izbucnise o epidemie de holeră, la Sulina s-au primit ordine severe privind intrarea în port a navelor provenind din țările contaminate. În această situație s-a produs un incident, provocat de pasagerul rus "Olga" care, sfidând regulile regimului de carantină, și-a continuat drumul spre intrarea în port, fără a ține cont de avertismentele primite din partea șalupei românești "Rahova". După două lovituri de avertizare, la ordinul său șalupa a executat cu tunul de la bord o lovitură în catargul din prova navei, avariindu-i coșul. În aceste împrejurări, comandantul navei ruse s-a decis să oprească și să respecte măsurile hotărâte de guvernul român. Pentru promptitudinea și corectitudinea de care a dat dovadă în timpul acestui incident, Bălescu a fost decorat cu Ordinul "Coroana Românei" în grad de cavaler. "Căpitanul Bălescu C. s-a condus foarte bine în serviciile sale de la Sulina. A supravegheat bine serviciul de carantină de la Sulina. Are conduita morală foarte bună. Este un ofițer de viitor care va aduce însemnate servicii Flotilei, prin instrucția și tactul său corect" - a apreciat comandantul Flotilei, colonelul Ioan Murgescu.
La 28 aprilie 1894 Constantin Bălescu s-a îmbarcat pe nava-școală "Mircea". De la 1 martie 1895 a funcționat timp de un an la Administrația Centrală a Războiului din cadrul Ministerului de Război, iar de la 1 aprilie 1896 a revenit la Inspectoratul Navigației și Porturilor, în funcția de căpitan de port clasa I.
Începând cu data de 1 aprilie 1897, a preluat funcția de comandant secund al crucișătorului "Elisabeta", navă cu care a participat la efectuarea unor lucrări hidrografice ale portului Constanța și ale radei acestuia, la trageri de artilerie la țintă și la lansări de torpile.
La 1 aprilie 1898 maiorul Constantin Bălescu a fost numit comandantul bricului "Mircea". În acest an "Mircea" a navigat numai în Marea Neagră. La Euxinograd (Varna), în calitate de comandant al navei-școală românești, maiorul Bălescu a fost primit în audiență de principele Ferdinand al Bulgariei, care l-a decorat cu Ordinul "Sf. Alexandru", clasa a IV-a. O dată cu punerea în aplicare a Legii de organizare a Marinei Militare din 1898 și cu mutarea Școlilor Marinei la Constanța, Constantin Bălescu, a fost numit comandantul acestora. În această calitate, ofițerul a depus eforturi susținute pentru aducerea școlilor la Constanța și instalarea lor într-un imobil adecvat.
Aflat la conducerea Școlilor Marinei, a redactat cursurile "Războiul maritim", "Cursul de navigație și hidrografie", "Morala militară" care, expunând principii și metode de acțiune ale Marinei Militare ca și norme de educație morală întemeiată pe cultul datoriei și al patriei, au constituit o bază de cunoștințe profesionale și etice pentru ofițerii care au trecut prin aceste școli sau prin Școala de Război, unde a fost profesor și director.
Pentru activitatea depusă în această funcție, prin Î. D. nr. 2445/1900, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofițer.
De la 1 aprilie 1901 a preluat comanda crucișătorului "Elisabeta". Cu prilejul vizitei la Constanța a cuirasatului "Rostislav" și a escadrei ruse, comandantul crucișătorului "Elisabeta" a fost decorat cu Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa a II-a. "Este bine cunoscut de toți șefii săi pentru a mai fi nevoie să fie notat detaliat. Asemenea și valoarea sa personală îl plasează între excelenții ofițeri superiori ai acestei arme" – îl aprecia în octombrie 1901 comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Sebastian Eustațiu. În calitate de comandant al crucișătorului, a executat, împreună cu bricul "Mircea", o recunoaștere a coastei Asiei și a Bosforului. În prezența ministrului de Război, Dimitrie A. Sturdza, a condus un exercițiu de lansare a unei torpile, pe timp de zi și de noapte, ultima fiind o premieră pentru ofițerii specializați în Arme sub Apă.
Între 1 aprilie 1902-aprilie 1905 a funcționat la Administrația Centrală a Războiului.
La 28 noiembrie 1903 a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, iar la 28 octombrie 1904 a fost decorat cu "Semnul onorific de aur pentru serviciul de 25 de ani".
La 1 aprilie 1905 a preluat comanda Diviziei de Mare și a crucișătorului "Elisabeta". În această calitate, la 15 mai 1905, a participat la botezul noii nave a S. M. R., pasagerul "România".
În iunie 1905, când cele trei nave de război ale flotilei ruse din Marea Neagră - cuirasatul "Kneaz Potemkin Tavriceski", torpilorul "Tsuape" și torpilorul "Flagg", ale căror echipaje s-au răzvrătit -, au ancorat în rada portului Constanța, ofițerul a fost pus într-o situație similară cu cea produsă în 1892 în legătură cu pasagerul rus "Olga", fiind obligat să-și asume libertarea de decizie într-o problemă delicată, cum era cea a debarcării marinarilor în portul Constanța. În timpul unei convorbiri pe care a avut-o cu Matiușenko, conducătorul marinarilor revoluționari ruși, consultând "Codul internațional", potrivit căruia nu exista un tratat de extrădare cu Rusia, Constantin Bălescu a garantat viața și libertatea celor aproape 800 de marinari ruși, membri ai echipajelor răsculate, respingând în modul cel mai categoric orice posibilitate juridică de extrădare.
Decizia sa a fost apreciată la justa sa valoare, fiind decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de comandor.
În urma comenzii în Imperiul Austro-Ungar și respectiv în Anglia, a 4 monitoare și 8 vedete fluviale pentru flota fluvială, în anul 1906 a fost însărcinat să supravegheze recepția tuturor navelor și materialelor comandate în șantierele din Triest și Londra.
La 10 mai 1907 a fost avansat la gradul de comandor.
Dintr-un raport înaintat la 13 iunie 1907 de Constantin Bălescu Ministerului de Război, aflăm că acesta se afla la Londra, recepționând, în urma încercărilor efectuate, vedetele fluviale construite în șantierul englez. La 1 ianuarie 1908 a fost numit directorul Arsenalului Marinei din Galați, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1911, simultan cu cea de comandant al Diviziei de Dunăre.
La 16 februarie 1909 i-a fost conferit Ordinul austriac "Coroana de Fier" clasa a II-a, iar în anul 1912 Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler.
La 24 iunie 1912 a fost numit în S. M. G., iar din 1913 a fost numit șeful Secției Marinei din cadrul Ministerului de Război, funcție pe care a îndeplinit-o atât în timpul campaniei militare din 1913 cât și în primul an de participare a României la marea conflagrație mondială, în 1916-1917.
La 10 mai 1913 a fost avansat la gradul de contraamiral. A fost decorat cu Medalia "Avântul Țării".
Ca director al Serviciului Marinei din Marele Cartier General a avut răspunderi importante pe linia elaborării ordinii de bătaie, a emiterii ordinelor de acțiune, a aprovizionării Marinei, de care s-a achitat cu bine. "În această calitate a participat la lucrările privitoare Marinei: pregătirea mobilizării pe timpul campaniei din Bulgaria. Un sfătuitor competent și luminat, ca auxiliar pentru execuție de toată nădejdea. În toate lucrările de mobilizare să fie consultat în ceea ce privește concursul Marinei la transporturi, apărarea frontului în cooperarea marinei cu trupele de uscat pentru că are judecată dreaptă și idei precise. Vede just și departe" – remarca șeful Statului Major General, generalul Alexandru Averescu.
Prin Î. D. R. nr. 1909 din 7 mai 1916 în calitate de director superior al Marinei în Ministerul de Război, a fost numit președinte al Comitetului Consultativ al Marinei.
În 1917 a preluat comanda Marinei Militare.
În primul război mondial a dirijat și îndrumat, din Marele Cartier General, acțiunile Marinei Române pe fronturile Dunării și Mării Negre. Pentru modul în care s-a achitat de sarcini în timpul primului război mondial a fost recompensat de aliați cu Ordinele ruse "Sf. Vladimir" clasa a III-a și "Sf. Ana" clasa a II-a cu spade și stea și cu Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofițer.
Sub comanda sa, în vara și toamna anului 1917, când bateriile Marinei și artileria monitoarelor au bombardat cu multă eficacitate pozițiile inamice de la Tulcea și Galați, Marina a înregistrat succese.
Prin misiunile îndeplinite în acest an de război, Marina a facilitat acțiunile operative ale armatei române, împiedicând trecerea Dunării de către inamic. În 1918 flota a participat la ocuparea porturilor dunărene și la scoaterea barajelor de mine. Constantin Bălescu a fost președintele Comisiei Româno-Ruse și a semnat, la 14 ianuarie 1918, la Brăila, Convenția Specială a Comisiei de Armistițiu a Puterilor Centrale (Armistițiul de la Focșani).
În condițiile demobilizării marinarilor din Flota de operațiuni pe Dunăre, ministrul de Război a aprobat cererea sa în legătură cu întoarcerea în țară a echipajelor navelor noastre comerciale, închiriate Flotei ruse pe perioada războiului, care se aflau la Sevastopol, baza principală a Flotei ruse din Marea Neagră, ocupată de inamic.
Activitatea Marinei Române în acest război nu s-a încheiat însă o dată cu demobilizarea echipajelor. Astfel, în octombrie 1918, fiind decretată a doua mobilizare, la ordinul său navele au îndeplinit misiuni de capturare a materialului naval german și de alungare a echipajelor inamice.
Contraamiralul Bălescu C. a fost însărcinat cu comanda Marinei Militare de la începutul campaniei, - aprecia șeful Marele Stat Major, generalul de corp de armată Constantin Prezan – cum însă marina noastră a fost pusă, până acum în urmă, sub ordinea rusă, contraamiralul a îndeplinit mai mult o funcție de inspector al Marinei, stând la Marele Cartier General, serviciu de care s-a achitat prea bine. A fost delegat de Marele Cartier General în comisia de armistițiu, în ce privește chestiunile de apă, însărcinare de care s-a achitat în mod cât se poate de bine.
La 1 noiembrie 1920, în conformitate cu Î. D. R. nr. 4733/3.11.1920, fiind avansat între timp la gradul de viceamiral, Constantin Bălescu a demisionat, predând comanda Marinei la 3 noiembrie 1920. În același an a îndeplinit funcția de președinte al Comitetului Consultativ al Marinei.
Menționăm că de-a lungul carierei, viceamiralul Constantin Bălescu a publicat numeroase articole în revistele de specialitate și a susținut conferințe de specialitate precum: "Războiul maritim", "Navigație și hidrografie", "Morala armatei", "Filizofia armatei", "Filozofia războiului", "Fundamentul științific al ierarhiei", care s-au bucurat de o unanimă apreciere.
Înpreună cu locotenent-comandorul Paul Rădulescu, a întocmit capitolele de marină pentru "Enciclopedia Română", publicată la Editura W. Krafft din Sibiu, între anii 1898-1904, de dr. Corneliu Diaconovici din însărcinarea și sub auspiciile Asociației pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român.
A fost membru al Societății Geografice Române, președintele Cercului Militar și membru al Tribunalului Maritim.


 
Contraamiral Constantin Niculescu-Rizea (1920-1925)

Viceamiralul Constantin Niculescu-Rizea (n. 1870, Vădeni, jud. Brăila-d. 1925) - sublocotenent (1891), după absolvirea Școlii Navale din Livorno; viceamiral (1932) - s-a distins în timpul primului Război Mondial în funcția de mare răspundere pe care a îndeplinit-o în calitate de comandant militar al județului Covurlui, în condițiile retragerii masive a administrației și populației în urma înaintării forțelor Puterilor Centrale. În anul 1921 a fost numit comandant inspector tehnic și director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război, realizându-se astfel o conducere unică a Marinei. A îndeplinit funcția de comandant al Marinei având gradul de contraamiral (din 1920).

Constantin Niculescu-Rizea a urmat cursurile Școlii Copiilor de Marină din Galați începând cu 16 octombrie 1883. Datorită rezultatelor remarcabile, a fost propus pentru continuarea studiilor în străinătate. Astfel, începând din septembrie 1885, a devenit elev al Școlii Navale din Livorno, pe care a absolvit-o la 19 iunie 1891, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Depozitul Echipajelor din Divizia de Dunăre.
Inițial, în 1892, a fost ambarcat pe nava cu zbaturi "România". În anul 1893 a făcut parte din echipajul navei-școală "Mircea", cu care a vizitat porturile Sinope, Istanbul, respectiv Odessa, în a doua călătorie. În același, a fost încadrat pe puitorul "Alexandru cel Bun".
La 1 aprilie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în funcția de comandant al torpilorului "Năluca", după care, la 16 octombrie 1896, i s-a încredințat comanda bastimentului "România".
La 16 martie 1897 a preluat comanda torpilorului "Năluca".
Deși la 1 iunie 1897 a revenit la fluviu, prin Ordinul nr. 920/1897, la 6 octombrie 1897 a fost mutat la Divizia de Mare, unde i s-a încredințat comanda crucișătorului "Elisabeta". În 1897 a fost mutat la Școala de Marină din Constanța, fosta Școală a Copiilor de Marină de la Galați, în calitate de comandant (1899-1901).
Concomitent a comandat și crucișătorul "Elisabeta" (vara anului 1897-1898 și 1900), cu care a participat la lucrările în vederea realizării hărții Mării Negre și Coastei României, lucrări coordonate de locotenent-comandorul Alexandru Cătuneanu și finalizate în anul 1900.
În baza Ordinului nr. 815/1901, la 16 octombrie, a fost mutat la Depozitul Echipajelor din cadrul Diviziei de Dunăre, începând cu 1 iunie 1902 preluând comanda torpilorului "Zborul". În anul 1903 a comandat puitorul de mine "Alexandru cel Bun", pe care s-a specializat în arme sub apă. În următorii doi anio a condus Grupul de canoniere și a comandat nava "România" și puitorul "Alexandru cel Bun". Situația s-a repetat și în vara anului următor.
La 1 februarie 1906 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor și numit comandant al Apărărilor Submarine, funcție care la 15 mai 1906 s-a modificat în comandant superior al Vaselor Submarine. Începând cu 15 aprilie 1907 a fost mutat în comandamentul Diviziei de Dunăre. La 1 aprilie 1908 a devenit primul comandant al monitorului "M. Kogălniceanu".
În aprilie 1909 a fost numit director în Administrația Centrală a Războiului, cu gradul de locotenent-comandor. Prin Î.D.R. nr. 1231/1910 a fost mutat în cadrul comandamentului Diviziei de Mare, iar peste un an, conform D.M. nr. 144/1911, a primit o funcție pe linie de comandă în C.M.M.
În baza Î.D.R. nr. 1954/1912, la 1 aprilie 1912 a fost numit comandant superior al vaselor din regiunea Galați-Tulcea-Sulina. În această calitate, pe timpul ieșirilor pe fluviu cu navele port-mine a condus o serie de exerciții de luptă, în conformitate cu misiunile specifice acestora.
Recunoscut ca un bun specialist tehnic, la 16 mai 1913 a fost numit membru în Comitetul tehnic de artilerie al Marinei Militare, în care a rămas până în 1920, când a preluat comanda Marinei. Experiența acumulată de la 1 martie 1914 și până în anul 1917, perioadă în care a fost comandant superior al Grupului de vase port-mine (Apărările sub Apă) i-a fost de un real folos în primul război mondial. La data mobilizării, conform noii Ordini de bătaie operative, forțele române aflate pe Dunăre s-au constituit în două mari unități de luptă – Flota de operațiuni și Apărările sub Apă, conduse de comandorul Constantin Niculescu-Rizea. Din punct de vedere tactic, Apărările sub Apă se subordonau Armatelor 3 și 1, pe teritoriul cărora se aflau unitățile lor.
Primul atac al Flotei române asupra Flotei austro-ungare de pe Dunăre a fost încredințat de Marele Stat Major Apărărilor sub Apă. Comanda operațiunii intitulate "Atacul și distrugerea prin surprindere a Flotilei austro-ungare la Rusciuk" a fost preluată de Constantin Niculescu-Rizea, care a dat un ordin operativ privind compunerea și organizarea detașamentului minieri-torpilori în vederea ducerii atacului. Acțiunea a fost concepută si executată prin surprindere și cu multă îndrăzneală și, cu toate că nu și-a îndeplinit în întregime scopul propus, a avut totuși urmări importante pentru desfășurarea ulterioară a războiului pe Dunăre, meritul datorându-se și comandantului Apărărilor sub Apă.
O dată cu retragerea pe Dunărea Maritimă a forțelor române și a Apărărilor sub Apă, implicit Marea Unitate ale cărei misiuni de luptă s-au diminuat, prin Raportul nr. 92412 din 22 februarie 1917, la 4 ianuarie 1917 comandorul Constantin Niculescu-Rizea a fost numit comandantul Arsenalului Marinei, iar de la 19 februarie 1917 a devenit comandant militar a județului Covurlui, funcție de mare răspundere în condițiile retragerii masive a populației și administrației în Moldova.
La 1 iunie 1918 i s-a încredințat comanda Arsenalului Marinei, iar la 8 iunie 1920 a fost numit comandantul Diviziei de Dunăre.
La 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de contraamiral, iar la 1 octombrie 1920 a fost numit comandant director superior în Ministerul de Război, Direcția Marinei. În urma plecării contraamiralului Constantin Bălescu, până în aprilie 1921 a deținut interimar și comanda Marinei.
Prin Î. D. R. din 6 aprilie 1921, la 1 aprilie 1921 a fost numit comandant inspector tehnic și director superior al Marinei Militare în Ministerul de Război. Prin acest ordin s-a realizat o conducere unică a Marinei, măsură necesară deoarece funcția de inspector comandant și cea de director al Marinei se suprapuneau, îngreunând în multe situații luarea unor măsuri operative în timp util. Având în vedere situațiile dificile prin care a trecut Marina Militară în primul război mondial, legate mai ales de dotare, Constantin Niculescu-Rizea a convocat membrii Comitetului Consultativ al Marinei Militare în vederea elaborării unui studiu privind programul naval al României. Astfel, în ședința din 18 octombrie 1921 a fost discutat și aprobat Programul cu următorul motto: A ține căile maritime deschise pentru traficul propriu, a le închide pentru traficul inamic, aceasta este rațiunea de a fi a flotelor militare. Programul avea 74 de pagini, cuprinzând cinci capitole: "Misiunea Marinelor Militare", "Considerațiuni generale ale războiului naval", "Compunerea unei marini", "Considerații generale pentru stabilirea unui program naval" și "Programul naval al României", cu patru subpuncte: A. Examinarea situației B. Misiunea și compunerea Marinei noastre. Caracteristicile vaselor și materialelor C. Apărarea coastelor. Baza navală maritimă D. Ordinea realizării programului naval. Elaborat conform politicii militare tradiționale, acesta era un program de dotare, proiectat pentru nevoile acute, deoarece situația Marinei noastre este de așa natură că numai cu materialul existent nu poate corespunde misiunilor pe care apărarea navală i le impune, dar, din păcate, nu a fost realizat datorită fondurilor mici alocate pentru Marină.
Din această cauză, în cursul anului 1924 s-a ocupat personal de alcătuirea unui nou program de înzestrare, care prevedea, în final, dotarea Marinei cu trei crucișătoare ușoare, zece contratorpiloare, 18 submarine, 12 nave antisubmarine, o navă puitoare-mine, un port-avion, o navă-școală, 10 hidroavioane și opt vedete rapide. Din cauza unor animozități care au persistat între Constantin Niculescu-Rizea și contraamiralul Vasile Scodrea, pentru a se putea rezolva problema Marinei, principele Carol a fost numit, la 1 noiembrie 1921, inspector general al Marinei. În "Memoriu asupra stării de lucruri în Marina de Război între 1 noiembrie-1 aprilie 1923", principele Carol arăta că existau două tabere în marină – una condusă de contraamiralii Niculescu-Rizea și Gavrilescu și alta condusă de contraamiralul Scodrea. Cauza neînțelegerilor părea să fi fost lipsa de fonduri, dar și goana după funcții. Dar nici prezența în fruntea Inspectoratului General al Marinei a moștenitorului tronului, principele Carol, nu a rezolvat situația existentă în Marină, astfel încât, în aprilie 1922, o altă comisie a Ministerului Apărării, formată din trei generali, a fost trimisă în anchetă în unitățile Marinei. Din contră, prezența principelui Carol și unele măsuri luate de el, cum a fost aducerea a doi ofițeri englezi - căpitan-comandorul puntist Thompson și căpitanul mecanic Gray, au accentuat și mai mult contradicțiile existente între cei din fruntea Marinei.
În toamna anului 1921, prin hotărârea Comitetului Consultativ al Marinei, membrii acestuia, Constantin Niculescu-Rizea, ca președinte, contraamiralul Vasile Scodrea, comandorul Vasile Pantazzi, comandorul Angelo Frunzianescu, comandorul Negru, în calitate de membri și inginerul șef clasa I Alexandru Lupu, căpitan-comandorul Eugeniu Roșca și loconetent-comandorul Gheorghe Koslinski, ca membri consultanți, au solicitat înființarea unei baze maritime, care să corespundă nevoilor Marinei.
La 14 mai 1922 Constantin Niculescu-Rizea a emis Ordinul Inspectoratului Marinei nr. 1697 către Divizia de Mare referitor la voiajul distrugătorului "Mărăști" de la Sulina la Pireu, ordin care cuprindea instrucțiuni de navigație, iar între 28 octombrie și 31 octombrie 1923 a inspectat unitățile și navele Diviziei de Mare, însoțit de contraamiralul Vasile Scodrea.
La începutul lunii noiembrie 1925 a predat comanda Marinei contraamiralului Vasile Scodrea, rămânând în cadrele active până în anul 1929. A desfășurat o vie activitate în cadrul L. N. R., ultima sa funcție fiind în cadrul Serviciului Geniu al Armatei. A fost și senator de drept.
De-a lungul celor aproape 40 de ani de carieră militară a fost distins cu numeroase ordine și medalii românești și străine, printre care "Coroana României" în grad de cavaler , Medalia jubiliară și "Semnul onorific 25 de ani", Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler, Medalia "Avântul Țării", Ordinul "Coroana României" în grad de ofițer , Ordinul "Steaua României" în grad de comandor, Ordinul bulgar "Sf. Alexandru", Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu spade, Ordinul "Coroana Italiei" în grad de comandor ș. a.


 
Viceamiral Vasile Scodrea (1925-1934)

Vasile Scodrea (n. 1872, București-d. 1934), - sublocotenent (1894) după absolvirea Academiei Navale din Livorno - prin înaintarea, în anul 1926, la gradul de viceamiral, a fost primul viceamiral activ al Marinei române. Adept al mutării Comandamentului Marinei la Constanța, la 15 iunie 1931 a reușit instalarea acestuia în localul Școlii Navale de pe str. Traian nr. 53 (în prezent, sediul Muzeului Marinei Române).
Luându-și rămas bun de la subalterni, în anul 1934, a subliniat: "Doresc ca urmașii mei să se călăuzească de aceleași tradițiuni de cinste, iubire, devotament către armă și cred că se vor îngriji de interesele superioare ale Marinei, ridicându-i prestigiul pavilionului la un nivel cât mai înalt. Prima condiție a unei munci rodnice este unirea disciplinată și dezvoltată a tuturor ofițerilor Marinei. Vă îndemn să iubiți din tot sufletul Marina, să serviți cu toată credința și să apărați cu toate jertfele Țara".


Vasile Scodrea a urmat, începând din 1889, cursurile Academiei Navale din Livorno, la absolvire, revenind în țară, în 1894, fiind repartizat la Depozitele Flotilei, aflate sub comanda maiorului Constantin Mănescu. În acel an a fost ambarcat pe navele "Bistrița", "România", iar anul următor pe canoniera "Oltul".
La 27 martie 1896 a fost mutat la Divizia de Mare, în echipajul crucișătorului "Elisabeta", cu care, între 16 mai-1 septembrie 1896, a participat la campania de vară.
La marșul de instrucție din mai-1 iunie 1899 al bricului "Mircea" a participat și locotenentul Vasile Scodrea, care a contribuit nemijlocit la reușita lui.
La 10 mai 1901 a fost avansat la gradul de căpitan, fiind încadrat la Depozitele Echipajelor. Pentru merite deosebite a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" clasa a V-a.
Între anii 190-1904 căpitanul Vasile Scodrea a funcționat în cadrul Diviziei de Mare, efectuându-și ambarcarea din vara anului 1902 la bordul crucișătorului "Elisabeta". În perioada 8 mai 1903-16 aprilie 1904, a făcut parte din echipajul bricului "Mircea", cu care, între 16 iulie-30 august, a efectuat un voiaj în Marea Mediterană.
Comandantul Diviziei de Mare, căpitan-comandorul Eustațiu Sebastian considera că Este unul din cei mai buni ofițeri ai Marinei noastre și format, inteligent, serios, cu mult amor propriu, cu un tact deosebit și o ținută ireproșabilă, iar comandantul Marinei, comandorul Emanoil Koslinski, îl aprecia ca fiind un ofițer distins din toate punctele de vedere. Este energic și competent.
La 16 aprilie 1904, i s-a încredințat comanda canonierei "Fulgerul", după care, la 15 aprilie 1906, a fost mutat la Administrația Centrală a Războiului.
În această perioadă, a publicat "Cursul de artă militară pentru marină", intitulat "Maritima", pe care l-a ținut la Școala de Aplicație de Artilerie, Geniu și Marină, precum și la Școala Superioară de Război.
La 1 aprilie 1909 a fost numit director al Diviziei de Mare și comandant al bricului "Mircea", iar la 15 decembrie 1909 a preluat comanda crucișătorului "Elisabeta". În perioada 1 aprilie 1910-1 aprilie 1912, a fost comandantul Școlilor Marinei și al bricului "Mircea".
În 1910 comandantul Marinei, contraamiralul Eustațiu Sebastian considera că "merită toate laudele pentru calitățile sale profesionale" și îl propunea să fie "înaintat la alegere", iar în anul următor îl califica drept "Marinar desăvârșit, profesor excelent, devotat serviciului, cu o conduită exemplară, merită a urca repede treptele. Viceamiralul Ioan Bălănescu considera că … era cu drept cuvânt apreciat ca un neîntrecut lup de mare în campaniile sale de comandant al bricului "Mircea". Ca director al Școlii Copiilor de Marină, profesor de navigație și artă militară la Școala de Aplicație, depune o largă contribuție de cunoștiințe marinărești și tehnice și are mândria să cadă pe aproape toate navele de război și comerciale românești, comandanți și ofițeri distinși, formați la școala lui de comandă bine clădită pe: cunoașterea perfectă a misiunii, cultivarea sufletului și selecțiunea valorilor.
În perioada 1911-1913 a elaborat lucrări de specialitate, bazate pe studii ample. Astfel, cât timp s-a aflat la Constanța, la comanda Școlii, a efectuat un studiu asupra Lacului Techirghiol și a împrejurimilor dinspre mare în vederea amenajării unui port militar, studiu primit cu elogii de către specialiști. În anul următor a întocmit două studii "Apărarea podului Cernavodă-Fetești" și "Apărarea Deltei contra unui atac de la nord", ambele apreciate de comandantul Marinei, contraamiralul Eustațiu Sebastian.
La 17 aprilie 1914 a fost numit subșef de Stat Major în C. M. M. Ambarcat la bordul navei-comandant "Măcin", pe timpul manevrelor din perioada 19-28 august 1915, i s-a încredințat funcția de șef de Stat Major al manevrelor.
În ziua intrării României în război împotriva Puterilor Centrale, Vasile Scodrea a fost avansat la gradul de comandor, fiind mobilizat până la 30 iunie 1918. Făcând parte din cadrele de comandament, până în vara anului 1917 și-a desfășurat activitatea de la bordul navei "Măcin". La 22 noiembrie 1916 a fost numit șef de Stat Major de marină, iar la 7 ianuarie 1917 a preluat comanda Flotilei de operațiuni. La data luării comenzii, navele Marinei se aflau pe Canalul Tătaru, la Chilia Nouă și Galați.
Pentru activitatea desfășurată în anii războiului, Vasile Scodrea a fost răsplătit cu cele mai măgulitoare distincțiuni pentru bravură și destoinicire: De la ruși "Sf. Vladimir" clasa a III-a, de la francezi "Croix de Guerre" și "Legiunea de onoare" în grad de comandor, la care s-a adăugat Ordinul "Coroana României" în gradul de comandor cu panglică de "Virtute Militară", primit prin Î.D.R. nr. 1254 din 4 aprilie 1924.
Conform Î. D. R. nr. 3179/1918, între 28 octombrie 1910-31 martie 1921, s-a aflat la comanda Diviziei de Dunăre.
În notarea întocmită la 7 mai 1920, de către comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu, acesta evidenția că în calitatea sa de comandant al Diviziei de Dunăre, comandorul Vasile Scodrea a manifestat calități deosebite pe linie de comandă, inițiativă, preocupare permanentă pentru rezolvarea problemelor Diviziei de Dunăre. […] îl propun a fi înaintat la excepțional. Astfel, în octombrie 1920 Vasile Scodrea a fost admis la examen și ulterior avansat contraamiral.
Întrucât prin Ordinul nr. 695 al Ministrului de Război, în conformitate cu Î.D.R. nr. 1240 din 26 mai 1918, s-a reînființat Comandamentul Marinei, cu sediul în Galați, în 1919 a fost numit șef de Stat Major în C. M. M.
Prin Î. D. R. din 26 aprilie 1921 începând cu 1 aprilie 1921 Vasile Scodrea a fost numit comandantul Diviziei de Mare. Pledând pentru realizarea unui nou program naval românesc, la 21 iunie 1922 a subliniat în cuvântul rostit cu ocazia înaintării în gradul de sublocotenent a noii promoții a Școlii Navale: Marina a fost până acum tratată ca un copil vitreg, refuzându-i-se cele de care avea nevoie pentru a răspunde misiunii sale și aceasta datorită numai faptului că nu a avut libertatea ce îi era necesară. Războiul cel mare a surprins-o nepregătită, totuși ea și-a făcut datoria. Chiar dacă nu s-ar lua în considerație activitatea sa operativă, care însă e bogată în fapte frumoase și pe care cu siguranță istoricul nepărtinitor le va evidenția, încă ea și-ar impune rostul din nefericire neînțeles de mulți. Grație ei, parcul bogat de nave de comerț - peste 700 - a fost salvat și utilizat cu cel mai mare folos pentru țară (…) într-un viitor cât mai apropiat aspirațiile noastre se vor realiza și marina va fi pusă în măsură să răspundă situției noi create de navele de război.
Cu aceeași consecvență a militat și în cadrul Comitetului Consultativ al Marinei, al cărui membru era alături de comandorii Pantazzi, Frunzianescu și Negru, încă de la înființarea acestuia, în 1921.
În urma unor zvonuri acuzatoare la adresa sa și a altor ofițeri superiori din Marină, timp de doi ani s-au efectuat anchete, formându-se comisii la nivel înalt formate din generali din conducerea Armatei. O primă comisie propusese ministerului ca prin ordonanță definitivă să fie scos dintre cadrele active contraamiralul Vasile Scodrea, împreună cu ceilalți ofițeri.
O altă anchetă, condusă de comandantul Corpului 2 Armată conchidea că Vasile Scodrea trebuie dat afară din armată, dar rezoluția Ministerului de Război a fost negativă, motivându-se faptul că prea mulți ofițeri superiori fuseseră scoși în rezervă în ultimul timp.
În 1923 cele patru canoniere au început operțiunile de dragaj a câmpului de mine din fața Constanței. Dragajul a durat până la 11 iulie, când s-a terminat de dragat întreg barajul din fața Constanței, pe o suprafață de peste 140 Mm pătrate. Pe timpul dragajului, Vasile Scodrea s-a deplasat personal de mai multe ori cu vedeta nr. 1 pentru a inspecta în larg Grupul serviciul de dragaj pe timpul operațiunilor.
Încă din primul an în care a preluat comanda Marinei, a înființat la Constanța, împreună cu mai mulți ofiteri de marină, "Yacht Clubul Român". În cuvântarea pe care a rostit-o la 16 martie 1924, la prima întrunire generală a membrilor clubului, Vasile Scodrea a subliniat: "Înființat acum trei ani, Yacht Clubul Român are ca scop de a atrage spre mare cetățenii din toate unghiurile României Mari pentru a le arăta frumusețile ei, precum și rolul pe care îl are în viața economică și în apărarea țării".
Datorită inițiativei sale, la 1 august 1924 navele militare românești, având la bord elevi ai Școlilor Marinei, au reluat, după mai bine de două decenii, marșurile de instrucție în străinătate. În dimineața zilei plecării, după inspectarea celor trei canoniere gata de marș - "Lepri", "Dumitrescu" și "Stihi", Vasile Scodrea a spus: "După 21 ani, Marina noastră a reluat călatoriile în străinătate în îndoitul scop: să facă pavilioniul românesc să fâlfâie alături de al celorlalte națiuni, în afară de hotarele țarii și ca personalul să vadă lucruri noi și să capete cunoștiințe pe care cu greu le-ar dobândi numai prin citire" .
Conform Î. D. R. nr. 3024/1925, a fost numit comandant inspector tehnic și director superior al Marinei. Astfel, la 7 noiembrie 1925, Vasile Scodrea a părăsit Constanța pentru a lua în primire la București noul post. Prin Î. D. R. nr. 483/1926 i s-a încredințat comanda Marinei. Prin Î.D.R. nr. 1375/1926, la 1 aprilie 1926 a fost înaintat la gradul de viceamiral, fiind primul viceamiral activ al armatei române.
În notarea pe care i-a întocmit-o după un an de activitate la comanda Marinei, ministrul de Război scria: "Îndeplinește în prea bune condiții funcția de inspector general al Marinei și pune mult interes și zel în propășirea armei sale". În notarea întocmită pe anul 1927, generalul Angelescu arăta "Conduce marina cu multă competență".
La 26 mai 1931 a trecut în revistă distrugătoarele tip "M", iar a doua zi a participat la decorarea bricului "Mircea" cu "Semnul onorific pentru 40 de ani de serviciu" și la botezul celor două distruugătoare de tip "R" - "Regele Ferdinand" și "Regina Maria".
Adept al mutării Comandamentului Marinei la Constanța, la 15 iunie 1931 a reușit instalarea acestuia în localul Școlii Navale de pe str. Traian nr. 53 (în sediul actual al Muzeului Marinei Române).
Peste două luni a botezat prima navă-bază pentru submarine a Marinei Militare cu numele "Constanța".
Începând cu anul 1928 a fost un membru activ al L. N. R., ocupând mai mulți ani funcția de vicepreședinte al Ligii. În această calitate, a ținut o serie de conferințe cu tematică marină la Ateneul Român.
În anul 1932, M.Ap.N. i-a intentat un proces penal, prin care era acuzat, alături de comandorul V. Năsturaș, comandorul M. Vasilescu și căpitanul mecanic I. Gheorghiu, de un deficit de 51 628 000 lei, sumă care ar fi rezultat în urma contractelor pentru achiziționarea armamentului necesar modernizării unor nave militare românești, ca surplusul dat la valoarea reală a pieselor de artilerie cumpărate. Prin Decizia nr. 196/1933, Înalta Curte de Conturi a abrogat Decizia nr. 957/1932 a M.Ap.N. Deși decizia dată la 28 martie 1933 i-a absolvit, atât pe Vasile Scodrea cât și pe ceilalți trei ofițeri de plata acestei sume, acuzația i-a zdruncinat grav sănătatea. "A învins în cele din urmă - menționa contraamiralul Ioan Bălănescu, dar, asemenea luptătorului care înfige steagul pe culmile redutei și cade răpus, atunci când trebuia să se bucure de liniștea biruinței, s-a prăbușit ca o coloană a unui edificiu măreț și s-a topit în fărâme.
Prin O. Z. special nr. 55, la 13 ianuarie 1934 și-a luat rămas bun de la subalterni: Doresc ca urmașii mei să se călăuzească de aceleași tradițiuni de cinste, iubire, devotament către armă și cred că se vor îngriji de interesele superioare ale marinei, ridicându-și prestigiul pavilionului la un nivel cât mai înalt. Prima condiție a unei munci rodnice este unirea disciplinată și dezvoltată a tuturor ofițerilor Marinei. Vă îndemn să iubiți din tot sufletul Marina, să serviti cu toată credința și să apărați cu toate jertfele Țara.
De-a lungul carierei sale a fost decorat cu o serie de ordine și medalii românești și străine, printre care Ordinul bulgar "Pentru serviciul militar", Medalia jubiliară Carol I, Ordinul austro-ungar "Franz Ioseph", Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofițer, Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a II-a, Ordinul "Steaua României" în grad de cavaler, Semnul onorific de aur pentru serviciul militar de 25 ani, Medalia "Avântul Țării", Ordinul rus " Sf. Vladimir" clasa a IV-a cu spade, Ordinul "Sf. Ana" clasa a II-a, cu spade, Ordinul francez "Legiunea de onoare" în grad de comandor, "Crucea de război" franceză, "Crucea comemorativă a războiului 1916-1918" cu baretele Dobrogea, Dunărea, Ordinul "Coroana Italiei", Ordinul "Steaua României" în grad de comandor, Ordinul "Coroana Italiei" în grad de mare ofițer, Marea Cruce a Ordinului spaniol "Meritul Naval", Ordinul "Coroana României" în grad de mare ofițer, "Semnul onorific pentru serviciul militar de 40 de ani", Ordinul "Steaua României" în grad de mare ofițer, Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de mare ofițer, Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de ofițer ș.a.
La numai o lună de la ieșirea la pensie pentru limită de vârstă, s-a stins din viață, la numai 61 de ani. Marina nu va uita niciodată munca stăruitoare și serviciile prețioase aduse de acest mare șef și pasionat iubitor al mării, atât în slujba idealului de propășire a armei cât și în vitejeasca acțiune a Flotei de operațiuni din războiul de întregire a neamului - menționau în coloanele ziarelor foștii colegi și subalterni.
A fost înmormântat, cu toate onorurile, la 20 februarie 1934, contraamiralul Ion Bălănescu, succesorul său la comanda Marinei Militare, aducându-i un ultim omagiu: Ca la o chemare ostășească au venit șefii unităților Marinei de la Dunăre să aducă salutul lor amiralului comandant care în războiul de întregire a condus la biruință Flota de operațiuni Română, salvând averea noastră plutitoare și Delta Dunării. Au venit șefii unităților Marinei de la Mare și comandanții distrugătoarelor să aducă salutul lor creatorului de valori sufletești, aflate astăzi în fruntea unităților de seamă ale Marinei.


 
Viceamiral Ioan Balanescu (1934-1937)

Viceamiralul Ioan ("Danubian") Bălănescu (n. 1878, Marginea, jud. Giurgiu-d. 1942), a militat consecvent pentru prosperitatea Marinei Militare și Comerciale, pentru păstrarea și etalarea trecutului navigației românești fiind și inițiatorul înființării la Constanța a Muzeului Marinei Române. A parcurs gradele militare de la cel de sublocotenent, primit în anul 1899 - după absolvirea Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină din București -, la cel de viceamiral (1936), până la primirea acestui grad, aflându-se la conducerea Marinei cu gradul de contraamiral (acordat în anul 1930).
În 1936, cu prilejul sărbătoririi Zilei Marinei Române, a apreciat: "Marina română reprezintă în sistemul apărării noastre naționale un factor de o deosebită importanță, ea este păzitoarea liniilor de comunicație pe apă, forța de protecție a marinei comerciale și, în special, păzitoarea coastelor marine și fluviale".


Ioan Bălănescu a fost elev al Școlii Militare de Artilerie, Geniu și Marină, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1899, cu gradul de sublocotenent, fiind repartizat la Apărarea Porturilor Fluviale. Prin noua Ordine de bătaie a Diviziei de Mare, începând cu 1 aprilie 1900, a fost repartizat ca ofițer la bord pe crucișătorul "Elisabeta", apoi pe puitorul "Alexandru cel Bun". În anul următor i s-a încredințat comanda canonierei "Grivița", până în 1902.
Începând cu 24 octombrie 1902, a fost detașat la N. F. R., apoi la S. M. R., servind pe vapoarele "Orientul" și "Iași". La 18 iunie 1903, a fost mutat la Depozitul Echipaje Marină, iar în anul 1904 i s-a încredințat comanda torpilorului "Zmeul". În anul 1903, a fost distins cu Ordinul bulgar "Meritul Militar" în grad de cavaler, iar în anul următor cu Ordinul "Coroana României", clasa a V-a.
În perioada 15 aprilie-16 octombrie 1906 a preluat comanda canonierei "Grivița", fiind decorat cu "Medalia jubiliară" 1906.
După o perioadă petrecută la Adminitrația Centrală a Războiului, la 8 aprilie 1910 i s-a încredințat comanda vedetei fluviale "Călinescu", apoi, în perioada 1-25 aprilie 1912, asigurând comanda vedetei "Maior Giurescu".
Începând cu 25 aprilie 1912 Ioan Bălănescu a fost numit secund pe monitorul "Catargiu", între 20 iunie-31 august 1913 fiind mobilizat la partea activă în campania anului 1913, în care monitoarele au executat misiuni de patrulare pe Dunăre. Pentru merite deosebite, a fost decorat cu Medaliile "Bărbăție și credință" clasa I de campanie și "Avântul Țării". La 1 aprile 1914, a preluat comanda monitorului "Catargiu",
La 1 aprilie 1916 a fost detașat la Marele Stat Major, iar la 25 august 1917 a preluat comanda crucișătorului "Elisabeta".
În timpul războiului a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spade în grad de ofițer, Ordinul rus "Sf. Stanislas" clasa a III-a fără spade, și Ordinul "Sf. Stanislas" clasa a II-a cu spade. După război, a fost distins cu "Semnul onorific de aur pentru 25 ani de serviciu" și cu "Coroana Italiei" în grad de ofițer.
De amintit că până la primul război mondial a desfășurat o intensă activitate publicistică, multe dintre poeziile și articolele sale fiind semnate cu pseudonimul "Danubian".
La 18 ianuarie 1919 a fost mutat la Ministerul de Război, prin Î. D. nr. 762/1919 la 14 februarie 1919 fiind numit directorul Direcției Marinei.
La 5 mai 1923 a fost numit comandantul Flotilei Fluviale, în 1926 fiind mutat la Inspectoratul General al Marinei.
După ce a fost avansat la gradul de contraamiral, la 1 aprilie 1931 i s-a încredințat comanda Diviziei de Mare.
În calitatea sa de comandant al Diviziei de Mare, a ținut o serie de conferințe pe probleme de marină și istoria marinei la Cazinoul din Constanța. De asemenea, a desfășurat o activitate intensă pro marina în cadrul L. N. R., al cărui membru fondator a fost din 1927, sub președinția viceamiralului Vasile Scodrea. În anul 1932, a fost inițiatorul înființării la Constanța, în cadrul Secției L. N. R., a unui Muzeu al Marinei.
În a doua parte a anului 1932 a deținut prin cumul funcția de comandant al Marinei, participând activ la ieșirile pe mare ale navelor militare, vizite, inspecții etc.
La începutul anului 1933 după reluarea comenzii Marinei de către viceamiralul Vasile Scodrea, Ioan Bălănescu a rămas în continuare la comanda Diviziei de Mare, în cursul anului 1933 participând intens la activitățile desfășurate în cadrul diviziei.
După ieșirea la pensie pentru limită de vârstă, la 13 ianuarie 1934, a viceamiralului Vasile Scodrea, prin Î. D. nr. 2480 din 21 decembrie 1933, cu începere de la 13 ianuarie 1934 a fost numit comandantul Marinei Regale.
Având experiența lunilor de interimat, în luna aprilie 1934 a ieșit pe mare cu canonierele, împreună cu șeful Marelui Stat Major, generalul Ion Antonescu.
Pe lângă inspecțiile, vizitele și aplicațiile executate în anul următor, a participat la recepâia submarinului "Delfinul" la Fiume, în august 1935, la probele de suprafață, imersie, stabilitate, lansări de torpile, tir naval, rapiditate de imersie etc, coborând cu submarinul la adâncimea de 82 metri.
La 24 ianuarie 1936 a fost avansat la gradul de viceamiral.
La 15 august 1936 cu prilejul botezului submarinului, viceamiralul Ioan Bălănescu spunea: Primul submarin românesc s-a născut din învățămintele războiului și din doctrina navală care au învederat că această navă este un element de mari posibilități tactice și contribuie să dea marinelor inferioare o mare putere de atac și apărare. Această armă nouă cooperând cu navele rapide și unitățile aeriene întreține acțiunea dinamică și contra inamicilor puternici, contestându-le cu succes stăpânirea mării. Marina are astăzi un submarin, trebuie să avem însă cel puțin trei unități de acest gen, pentru a forma o grupare tactică completă în stare de a intreprinde minimum de acțiuni de război sub apă. La banchetul ce s-a ținut în seara Zilei Marinei a trecut în revistă realizările Marinei, mai ales în domeniul dotărilor, subliniind încă o dată rolul ei: Marina română reprezintă în sistemul apărării noastre naționale un factor de o deosebită importanță, ea este păzitoarea liniilor de comunicație pe apă, forța de protecție a marinei comerciale și în special, păzitoarea coastelor marine și fluviale (…). Valoarea unei Marine de Război chiar redusă în dimensiuni, stă într-un material naval bine armat pregătit și întreținut, într-un personal cât mai bine încadrat antrenat și instruit în special la mare. Pentru viitor Ioan Bălănescu vedea necesară înfăptuirea bazei navale la mare, ca o bază permanentă de mare dezvoltare, creșterea numărului de submarine și dezvoltarea apărărilor de coastă, dotarea Marinei cu o nouă navă-școală cu vele și motor.
O dată cu numirea sa în funcția de comandant al Marinei, a devenit și vicepreședintele de drept al L. N. R., în cadrul căreia a desfășurat în continuare o activitate intensă. Într-un articol publicat în "Marea Noastră", se adresa tinerilor marinari, cititori ai revistei, membri ai Ligii: Una din datoriile de căpetenie ale Ligii Navale Române este să dezvolte o activitate cât mai vie pentru educarea morală a tineretului marinăresc, contribuind prin păreri și pilde la unul din postulatele naționale care trebuie să fie înainte de toate: formarea caracterului".
În anii 1936-1937 în cadrul colectei pentru achiziționarea unei nave-școală, prin articolele publicate în "Marea Noastră" a făcut o propagandă convingătoare în rândul cititorilor, rememorând fapte legate de îmbarcarea sa ca ofițer la bord în campania de vară a anului 1906 pe bricul "Mircea", când a participat la marș de instrucție pe Marea Neagră:" […] păstrez cu mine de atunci convingerea că adevărata pregătire nautică a tinerelor elemente ale marinei nu se poate iniția și desăvârși decât pe o navă-școală cu pânze". Necesitatea unei nave-școală era motivată "pentru a forma mai întâi ochiul marinarului, cunoștințele nautice, curajul, hotărârea, înțelegerea repede a situației, acțiunea vie familiaritatea cu timpul și marea.
Tot în paginile revistei "Marea Noastră" a pledat pentru înființarea unei Baze Navale la Tașaul, care urma să fie Casa Flotei noastre maritime, necesară pentru siguranța coastei maritime și protecția marinei comerciale.
Viceamiralul Ioan Bălănescu a militat cu consecvență pentru prosperitatea Marinei Militare și Comerciale, prosperitate pe care o avea realizată nu numai prin dotarea acestora cu noi nave moderne, ci și printr-o politică de alianțe bine pusă la punct, atât în Marea Neagră, în Mediterana, dar și cu statele riverane la Dunăre. Astfel, a solicitat înlocuirea C.E.D. cu C.I.D. iar Direcția Lucrărilor Tehnice de la C.E.D. să treacă cât mai repede sub conducerea românească. Și după trecerea sa în rezervă, a continuat să publice articole în "Marea Noastră", prezentând periodic recenziile unor lucrări de marină publicate în țară sau străinătate.
De-a lungul vieții a publicat impresii și note din călătoria Galați-Rotterdam sub titlul "Din largul Mărei", 1906; "Războiul naval pe înțelesul tuturor", "Conferințe ținute în ciclul: Apele, Dunărea și Marea noastră", "Ideea de patrie", "Puterea maritimă ca factor de civilizație și de apărare națională", "Nava cu pânze în trecutul marinăresc", "Acțiunea Flotilei de operațiuni la Turtucaia 1916", precum și o serie de articole în "Buletinul Armatei", "Marea Noastră" ș. a.


 
Aamiral Petre Barbuneanu (1937-1940; 1945)

Amiralul Petre Bărbuneanu (n. 1881, Zvorsca, jud. Romanați-d. 1979, București), care a parcurs gradele militare de la cel de sublocotenent (1902), la absolvirea Academiei Navale din Fiume, până la cel de amiral (1945), a fost unul din fondatorii Șantierului Naval Militar Galați, unde, în anul 1939, a fost lansat la apă puitorul de mine "Amiral Murgescu", prima navă de luptă de construcție românească. A fost numit în fruntea Marinei în anul 1937, având gradul de contraamiral (din 1932), devenind viceamiral (în 1938).
Pentru activitatea sa, generalul Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei, l-a apreciat în anul 1938 cu următoarele cuvinte: "Conduce în cadență, foarte lăudabil, marina, în mod operativ, fiind un bun administrator. Este un caracter liniștit, are un temperament rece, de marinar. Este muncitor și stăruitor". Spre sfârșitul războiului, în martie 1945, a fost numit în funcția de ministru subsecretar de Stat al Marinei.


Petre Bărbuneanu a fost înscris în anul 1895 la Școala Fiilor de Militari de la Craiova. În anul 1897 a fost declarat admis la Școala Navală din Fiume.
După revenirea în țară s-a remarcat de la început ca tânăr ofițer cu perspective. În 1907 a fost ambarcat pe bricul "Mircea", în calitate de profesor la Școala Navală. În anul 1908, a fost comandantul vedetei "Lt. Călinescu" cu care a făcut parte din escorta yachtului regal "Ștefan cel Mare", cu care regele Carol I a întreprins, împreună cu familia regală, călătoria: Giurgiu, Galați - Sulina și retur. Cu acest prilej a fost decorat cu "Coroana României" în grad de cavaler.
În perioada 1909-1911 a fost comandantul primelor stațiuni de telegrafie fără sârmă instalate la Cernavodă, Călărași și Giurgiu. În notarea întocmită pe anul 1909, era caracterizat astfel: Disciplinat, simțul datoriei lăudabil. Comandă prea bine având autoritate, prestanță. Bun militar, sincer și hotărât.
Experiența acumulată pe timpul acestei funcții, precum și ulterior, când a instalat această aparatură la bordul monitoarelor, i-a permis redactarea, în 1913, împreună cu căpitanul Constantin Rădulescu, a "Manualului de telegrafie fără sârmă cuprinzând descrierea stațiunilor T.F.S. de la uscat și de pe monitoare", publicat în 1915, la Tipografia "Buciumul român" Spiridon Gheorghiu din Galați.
La 1 aprilie 1911 a fost mutat la Institutul Geografic al Armatei. În 1912 a revenit la Divizia de Dunăre, unde a lucrat în continuare în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului Portmine și Torpiloare. Fiind comandantul torpilorului "Zmeul", în primăvara anului 1912 a executat o călătorie de recunoaștere pe Dunăre, de la Galați la Tulcea și retur, avându-i la bord pe prințul moștenitor Ferdinand, generaslul Alexandru Averescu, șeful Marelui Stat Major. Între 20 iunie-31 august 1913, a fost mobilizat, executând barajele de mine de la Oltenița.
În primăvara anului 1913 a fost solicitat pentru a pescui mine marine semnalate în apele teritoriale românești, care periclitau activitatea navelor noastre comerciale. Astfel, prin Ordinul C. M. M. nr. 352 telegrafic, la 6 martie 1913 a fost trimis cu vaporul "Dacia" la Cavarna, unde a dezamorsat o mină, iar la 17 martie același an, a dezamorsat o altă mină pescuită în dreptul Capului Ecrene.
Între 1 octombrie 1913-1 iulie 1914 a deținut funcția de secund al navei-școală "Mircea", în cadrul Diviziei de Mare, de unde a revenit la Divizia de Dunăre, în calitate de comandant al torpilorului "Năluca" și al Grupului de Torpiloare.
În ultima decadă a lunii iulie 1916 a fost chemat de șeful Apărărilor sub Apă pentru a fi anunțat de misiunea la care urma să participe în prima zi de mobilizare, respectiv torpilarea unor nave austro-ungare aflate în fața portului Rusciuc de către șalupele românești "Rândunica", "Bujorescu" și "Cătina". Pe timpul acestei incursiuni, desfășurate în seara zilei de 14 august 1916, a comandat șalupa "Bujorescu", armată cu două tuburi lanstorpile, scufundând tot materialul plutitor din portul Giurgiu, respectiv 68 de remorchere, șlepuri și tancuri.
Prin O. Z. nr. 554 din 30 ianuarie 1917 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spade în grad de ofițer.
Pe timpul campaniei de război a activat în cadrul Apărărilor sub Apă, în calitate de comandant al Grupului de vase port-mine.
Prin Î. D. R. nr. 1344/15 noiembrie 1917 la 1 septembrie 1917 a fost avansat la excepțional la gradul de căpitan-comandor.
Conform Î. D. R. nr. 1240/1918 la 1 iunie 1918 a preluat comanda monitorului "Mihail Kogălniceanu". În luna octombrie 1919 a primit misiunea să conducă un grup de două monitoare, având pavilionul de comandă pe canoniera "Oltul", până la Turnu Severin, iar la înapoiere să execute o ședință de tragere indirectă cu cele două monitoare, în regiunea Hârșovei. La Turnu Severin a trecut cu canoniera "Oltul" prin canalul de navigație de la Porțile de Fier, timp de o oră, pe un traseu de 1800 metri, fiind prima navă de luptă românească care a tranzitat canalul cu mașina proprie.
În notările pe anii 1916-1919 a fost apreciat drept un ofițer inteligent, conștiincios și devotat serviciului marinei. Cult și căutător mereu a se instrui. Cunoaște foarte bine torpilele și minele. Comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu îl caracteriza drept un ofițer distins.
La 20 august 1919 a fost numit șef de Stat Major la Divizia de Dunăre.
La 24 august 1919 i s-a decernat "Semnul onorific de aur pentru 25 de ani de serviciu în Marina Militară".
Datorită meritelor sale deosebite, la 1 aprilie 1920, a fost avansat "la alegere" la gradul de comandor.
Prin decret al ministrului de Război, începând cu 1 iunie 1920, i s-a încredințat funcția de comisar al guvernului pe lângă Tribunalul de prize maritime. În vara anului 1920 a condus Apărările Regionale, unitate nou înființată după primul război mondial, iar la 8 noiembrie 1920 a preluat comanda Escadrei de Dunăre. După aproape un an de zile, Petre Bărbuneanu a fost numit comandantul Depozitelor Marinei și apoi directorul Arsenalului Marinei. Tot în cursul anului 1922, a fost numit membru al Comitetului Consultativ al Marinei, iar prin decizie ministerială i s-a atribuit calitatea de ofițer inspector de specialitate pentru mine, torpile și instrucția acestor ramuri.
În iulie 1924 a fost numit comandantul Școlii Navale, introducând organizări noi după modelul instituțiilor similare din Livorno și Brest.
La 1 octombrie 1926 a preluat comanda Bazei Navale Maritime, în 1927 încredințându-i-se și comanda Corpului Depozitelor Maritime. În conformitate cu noua Ordine de bătaie a Diviziei de Mare, din 1 octombrie 1928 a revenit la comanda Școlii Navale Constanța.
În această calitate, între 8-11 mai 1929, a asistat la București la ceremonia țintuirii și distribuirii noilor drapele pentru unități și predarea celor vechi. La 11 mai 1929, cu prilejul aducerii drapelului în școală, a ținut cadrelor și elevilor o cuvântare emoționantă privind importanța drapelului și obligațiile ce le reveneau față de acest simbol.
În noiembrie 1931 i s-a încredințat comanda Diviziei de Dunăre, iar la 1 ianuarie 1932 a fost avansat la gradul de contraamiral. În această calitate, la Galați a organizat mai multe ediții a celor mai importante sărbători marinărești – Ziua Apelor și Ziua Marinei, prilej cu care a ținut emoționante cuvântări, publicate în 1939 în volumul "Din cuvântările mele". Astfel, la 15 august 1933, la bordul monitorului "Lascăr Catargiu" a prezentat un istoric detaliat al Marinei Române și al tradițiilor luptei pe apă a românilor, subliniind faptul că în ziua aceasta a Marinei, trebuie să ne reamintim întotdeauna faptele de jertfă și vitejie ale poporului nostru, care o dată cu zămislirea sa a avut nevoie să plutească pe apele Dunării, legându-și de ea soarta și existența sa.
Prin noua Ordine de bătaie, la 1 noiembrie 1933, a preluat comanda Diviziei de Mare. O dată cu instalarea sa la Constanța, Petre Bărbuneanu a inspectat toate navele de război ale Diviziei de Mare aflate în portul Constanța, iar la 11 noiembrie a inspectat Baza Navală Maritimă, pentru ca peste două zile să treacă în revistă unitățile de infanterie și artilerie ale Sectorului I Maritim. La începutul anului 1934, a reluat inspecțiile la nave, pentru a constata cum au fost indeplinite ordinele sale date în vederea imbunătățirii activității în unitățile Diviziei de Mare.
Începând cu 21 septembrie 1934 a condus aplicația Diviziei de Mare cu tema "Împiedicarea debarcării inamicului la Capul Midia sau Agigea", la care a asistat, de pe nava-comandant "Regele Ferdinand", și comandantul Marinei, viceamiralul Ioan Bălănescu.
Începând cu 1 noiembrie 1934 a fost numit directorul Direcției Marinei în M.A.M., iar la 2 noiembrie 1937, a preluat comanda Marinei.
Activitatea desfășurată între anii 1937-1938 a fost calificată de generalul Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei drept "Foarte bună": …conduce în cadență, foarte lăudabil Marina, în mod operativ și un bun administrator. Este un caracter liniștit, are un temperament rece, de marinar. Este muncitor și stăruitor, fără gălăgie.Nereușita sa la examenul de viceamiral mă pune în situațiunea de a nu-l putea propune la înaintare, deși după modul cum conduce Marina și după întinsele sale cunoștințe tehnice și tactice, dobândite în străinătate, o merită cu prisosință".
A fost unul din fondatorii Șantierului Naval Militar Galați, unde în anul 1939 a fost lansat la apă puitorul de mine "Amiral Murgescu", prima navă de luptă de construcție românească.
Prin Î. D. R. nr. 2939 din 14 august 1938 a fost distins cu Medalia "Virtutea Maritimă", clasa a III-a navigant întrucât Prin munca, preocuparea și devotamentul de care a dat dovadă în tot cursul carierei sale, timp de 36 de ani, a contribuit la înălțarea marinei, ajutând-o prin fapte, prin scris și prin grai.
Nefiind pe placul regimului instaurat în țară după 6 septembrie 1940, Petre Bărbuneanu s-a numărat printre cei 11 generali români "care au săvârșit acte grave" scoși din cadrele active, conform Decretului-lege nr. 3094/1940. Prin Ordinul S.S.M. nr. 246A/1942, dat pe marină prin O.Z. nr. 47/1942, la 15 aprilie 1942 a fost înscris în controalele ofițerilor de rezervă.
O dată cu instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, prin Ordinul nr. 15805 din 20 martie 1945, respectiv O.Z. nr. 915/1945, începând cu data de 27 martie 1945, Petre Bărbuneanu a fost încadrat în funcția de ministru subsecretar de stat al Marinei. La 8 iunie 1945 a fost avansat la gradul de amiral, cu vechimea în grad de la data de 9 noiembrie 1940, când a fost scos în mod abuziv dintre cadrele active.
La 25 februarie 1948 amiralul Petre Bărbuneanu a primit carnetul de membru de partid, iar în luna iulie 1961 a solicitat, printr-un raport adresat ministrului Forțelor Armate, ca nava-școală "Mircea", inutilizabilă la acea dată, să fie transformată în navă-muzeu, cu posibilități de deplasare pe apă în diferite porturi maritime și fluviale românești.
În 1960 la Editura Militară din București i-a apărut lucrarea "Mările și oceanele pământului. Oceanografie". Având 400 de pagini, lucrarea reprezintă continuarea cursului "Oceanografia", ținut la Școala Navală din Constanța, fiind reeditată în 1967.
De-a lungul carierei militare, precum și a vieții sale ca amiral în retragere, a fost distins cu aproape 40 de ordine și medalii românești și străine, printre care Ordinul "Coroana României", în grad de cavaler, Medalia "Bărbăție și credință", clasa I, Medalia "Avântul Țării", Ordinul francez "Legiunea de Onoare", în grad de cavaler, respectiv în grad de comandor, "Crucea comemorativă a războiului 1916-1918", cu baretele "Turtucaia", "Dobrogea" și "Dunărea", Medalia "Victoria", Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, de comandor, de mare cruce și în grad de mare ofițer, Ordinul "23 August", clasa a III-a, Medalia jubiliară "A XX-a aniversare a zilei Forțelor Armate ale R.S.R.", medalia "A XXV-a aniversare a eliberării patriei", Medalia "A 50-a aniversare a P.C.R.", Ordinul "23 August" clasa a II-a, Medalia "25 de ani de la proclamarea Republicii", Medalia "A XXX –a aniversare a zilei Armatei R.S.R." și Medalia " 30 de ani de la eliberarea României de sub dominația fascistă".


 
Viceamiral Eugeniu Rosca (1940-1942)

Viceamiralul Eugeniu Roșca (n. 1884, Galați-d. 1950) s-a remarcat la comanda Marinei Regale Române în perioada dificilă a declanșării războiului antisovietic la 22 iunie 1941, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța.
A parcurs gradele militare de la sublocotenent de marină (1906), obținut după ce a urmat Școala Militară de Artilerie și Geniu din București, până la viceamiral (1940), cel mai înalt grad din Marina Română la acea dată.


Eugeniu Roșca a urmat, începând din 1904, cursurile Școlii Militare de Artilerie și Geniu din București. Fiind un elev eminent, la 10 mai 1906, a fost distins cu "Medalia jubiliară", iar la 1 iulie 1906 a fost avansat sublocotenent de marină, fiind repartizat la Divizia de Dunăre. Ambarcat pe pontonul armat "Ștefan cel Mare", a comandat o secție de artilerie de debarcare pe un torpilor mic și a executat lucrări de fortificație.
În anul 1907 a fost mutat la Divizia de Mare, în echipajul bricului "Mircea", cu care a efectuat marșul de instrucție din vara acestui an.
La 1 aprilie 1908 a fost mutat la Divizia de Dunăre, în echipajul monitorului "Brătianu", comandantul Diviziei de Dunăre apreciindu-l ca un ofițer excelent din toate punctele de vedere.
La 16 octombrie 1910 a început cursurile Școlii Navale Superioare, pe care a absolvit-o la 1 aprile 1911 ca șef de promoție, comandantul Marinei apreciind că Este un ofițer eminent, care caută necontenit să se formeze în cariera sa.
Datorită meritelor sale deosebite, în anul 1911, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de cavaler.
Începând cu 1 septembrie 1911, a urmat cursurile Școlii Superioare de Electricitate Kuth și Siemens-Schukert din Paris, pe care a absolvit-o în mai 1913, obținând diploma de inginer specialist în electricitate.
Prin O. Z. nr. 135/1913 al C. M. M., la înapoierea în țară a fost repartizat la Divizia de Mare, profesor la Școala Navală Superioară, unde, pe lângă activitatea desfășurată la catedră, a întocmit și lucrări de specialitate.
Între 20 iunie-31 august 1913 a fost mobilizat la bordul crucișătorului "Elisabeta", care îndeplinea serviciul de staționar la Sulina, asigurând paza gurilor Dunării, fiind decorat cu Medalia "Avântul Țării".
La 1 aprilie 1914 a fost avansat la excepțional la gradul de căpitan, prin D. M. nr 135/1914, fiind mutat la Divizia de Dunăre, ca secund al monitorului "Lahovary". Comandantul Diviziei, comandorul Petre Demetriade remarca faptul că Are cunoștințe complete în navigație și o tehnică remarcabilă în aplicațiile electrice la bord, fiind ofițer care a putut fi întrebuințat în escadră pentru regularea funcționării T.F.S. și tuturor aparatelor electrice.
Din 1917 a îndeplinit și funcția de șef al stațiilor T.F.S. din escadra de Dunăre.
A participat la primul război mondial, fiind mobilizat de la 15 august 1916 până la 30 iunie 1918. În prima parte a războiului a participat la operațiile de la Turtucaia și Rasova. Deși în ianuarie 1917 a fost rănit ușor în trecerea de la Isaccea, nu a fost evacuat, conlucrând de la 9 ianuarie 1917 cu noul comandant al monitorului, comandorul Vasilescu.
Prin Î.D.R. nr. 48 din 1917 în urma propunerilor comandantului Escadrei de Dunăre, comandorul Nicolae Negru și ale comandantului Flotei de operațiuni, contraamiralul Nicolae Negrescu, la 1 aprile 1917 a fost avansat la gradul de locotenent-comandor, fără examen. În aceeași zi a fost mutat ca șef al Biroului Operații în Statul Major al Flotei de operațiuni.
Prin Î. D. R. nr. 1240/1918 la 1 iunie 1918 a fost numit comandantul monitorului "Lahovary", șeful său ierarhic, comandorul Vasile Scodrea considerându-l un ofițer eminent sub toate raporturile și care va aduce servicii reale armei, iar comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu supranota: Este bine pregătit pentru gradul superior și merită propunerea de înaintare în mod excepțional.
Astfel, la 1 aprilie 1919, a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, preluând comanda Grupului de monitoare. Prin Î. D. R. nr. 47628 din 1919, în prima parte a anului 1919 a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" în grad de ofițer cu panglică de "Virtute Militară".
La 25 noiembrie 1919 a plecat la Paris, unde a urmat Școala Superioară de Marină. Pe "Buletinul de note individual", eliberat la 15 decembrie 1920, comandantul Școlii Superioare de Marină, contraamiralul Hormine a consemnat: Acest ofițer superior a urmat cursurile Școlii Superioare de Marină cu zel și aplicație. Inteligența sa strălucitoare îl prezintă ca un viitor excelent ofițer de Stat Major și comandă.
La sfârșitul lunii martie 1921 a revenit în țară, pe baza aprobării unui "Raport special pentru înscrierea căpitanului-comandor Eugeniu Roșca pe tabelul ofițerilor de Stat Major", fiind trimis, la 1 noiembrie 1921, în calitate de ofițer de legătură pentru Marină la Comandamentul Militar al Basarabiei. În cadrul acestui comandament a colaborat la elaborarea "Directivelor date de Comandant pentru întocmirea planurilor de acțiune date Diviziilor", la cercetarea și analiza acestor planuri, la actualizarea hărții operative, precum și la lucrările curente de Stat Major.
Între 29 decembrie 1921-1 februarie 1922 l-a înlocuit pe subșeful de Stat Major, iar la 1 iunie 1922 a fost mutat la Statul Major, ca șef al Secției I, fiind remarcat de comandantul Marinei Militare, contraamiralul Constantin Niculescu-Rizea, drept un Prea bun ofițer de marină.
În anul 1922 i s-a conferit Medalia "Virtutea Militară" în grad de ofițer.
La începutul anului 1924 a fost numit comandantul F. N. M. și comandant al distrugătorului "Mărășești", iar la sfârșitul lunii iulie 1924 a preluat comanda Grupului de canoniere, compus din navele "Stihi", "Lepri" și "Dumitrescu". La 1 august 1924, după 21 de ani, navele Marinei Române au reluat călătoriile în străinătate, cele trei canoniere, aflate sub comanda superioară a căpitan-comandorului Eugeniu Roșca vizitând porturile Istanbul, Ceanak, Smirna, Tenedos, Capul Laura, Daphis, la întoarcere făcând un schimb de vizite cu marinarii bulgari din porturile Burgas și Varna. Navele au revenit la Constanța în după amiaza zilei de 20 august, fiind intâmpinate de comandantul Diviziei de Mare, contraamiralul Vasile Scodrea, care a remarcat prestația acestuia: Comandant al grupului de canoniere în călătoria în străinătate a dovedit că are bune cnoștințe despre ceremonialul maritim și că poate face față oricărei situații cât de delicate ar fi.
În anul 1925 a fost înaintat la excepțional la gradul de comandor.
În 1926 a fost numit șef de Stat Major al Diviziei de Mare.
Recunoscut ca un bun ofițer de Stat Major, a fost membru în mai multe comisii militare în care au reprezentat Marina în contact cu delegații militare străine. Astfel, cu prilejul vizitei din 24-25 iunie 1930, la Constanța a unei delegații militare cehoslovace, comandorul Eugeniu Roșca a prezentat o conferință asupra importanței litoralului maritim românesc în sistemul național de apărare.
În anul 1931 a fost propus de comandantul Diviziei de Mare să urmeze cursurile de comandanți din cadrul Ministerului de Război, propunere susținută și de comandantul Marinei.
Între 11 aprilie-10 iunie 1932 a făcut parte ca delegat tehnic naval din Comisia militară română pentru problemele dezarmării, reprezentând Marina la Conferința de la Geneva, generalul Dumitrescu, șeful delegației române, considerându-l un colaborator prețios.
Prin Î. D. R. nr. 2447/1933, la 1 octombrie 1933 a fost numit șeful Statului Major al Marinei, iar între 12 august-1 octombrie 1934 a fost directorul Direcției Marinei.
Prin Î. D. R. nr. 2601/1934 i s-a încredințat comanda Diviziei de Dunăre, iar prin Î.D.R. nr. 155/1935, la 1 aprilie 1935 a fost înaintat la gradul de contraamiral.
În caracterizarea pe care i-a întocmit-o pentru anul 1935, comandantul Marinei a apreciat că este un șef de elită și merită să ajungă la treptele ierarhice cele mai înalte ale Marinei.
Aflat la comanda Diviziei de Dunăre, s-a ocupat personal de realizarea și definitivarea programului de modernizare a monitoarelor, repartizând judicios fondurile alocate de către guvern. Astfel, s-au reparat mașinile și s-au schimbat complet fundurile navelor în Arsenalul Marinei de la Galați și în Șantierul Naval din Turnu Severin, iar armamentul a fost contractat la 14 martie 1936 cu firma cehoslovacă "Skoda" din Pilsen.
La 22 octombrie 1938 o dată cu medalierea celor patru monitoare tip "Kogălniceanu" cu "Semnul onorific de XXV de ani de serviciu", s-a sărbătorit reînnoirea și reînarmarea monitoarelor, operațiuni care s-au desfășurat sub directa îndrumare a contraamiralului Eugeniu Roșca.
În anul 1938 Divizia de Dunăre a participat la manevrele regale ale armatei, în timpul cărora a îndeplinit funcția de comandant al Forțelor Navale la Direcția manevrelor, fiind de un real ajutor prin propuneri judicioase, după cum l-a apreciat directorul manevrelor regale.
La sfârșitul anului 1938 a fost numit directorul Institutului Geografic Militar.
Prin Î. D. R. nr. 2412/1940, la 8 iunie 1940, a fost avansat la gradul de viceamiral, cel mai înalt grad din Marina Română la acea dată, iar la 21 septembrie 1940 i s-a încredințat comanda Marinei.
Prin Î. D. R. nr. 2238/ 31 iulie 1942, la 15 iunie 1942, a fost trecut în disponibilitate de boală, care îl determinase să abandoneze comanda Marinei încă de la 15 decembrie 1941.
Pentru perioada de front, de aproape jumătate de an, timp în care s-a deplasat pe front și a dat directive și instrucțiuni unităților Marinei, contraamiralul adjutant Nicolae Păiș l-a apreciat cu "Foarte bine", Marina fiind citată până la 31 octombrie 1941 prin două O. Z. pe Armată.
În baza O.G. nr. 137/1945 și a O.Z. pe C.M.R. nr. 615/1945, la 12 decembrie 1945 a fost șters din registrul control al Comandamentului Marinei Regale.
În timpul celor 36 de ani de carieră, a fost decorat cu o serie de ordine și medalii, printre care "Steaua României", în grad de ofițer, "Coroana României" în grad de cavaler, "Coroana României" în grad de ofițer cu panglică de "Virtutea Militară", "Legiunea de Onoare franceză" în grad de ofițer, "Semnul onorific pentru 25 de ani de serviciu", "Crucea comemorativă 1916-1918", Medalia "Victoriei" ș. a.


 
Viceamiral Ioan Georgescu (1942-1945)

Viceamiralul Ioan Georgescu (n. 1891, București-d. 1977, București) s-a distins ca demn comandant al Marinei Regale Române în anii celui de-al doilea Război Mondial. A evoluat pe treptele carierei militare, de la gradul de sublocotenent (1910), primit la absolvirea Școlii Navale din Fiume, până la gradul de viceamiral (1944). A preluat funcția de comandant al Marinei în anul 1942, având gradul de contraamiral (deținut din 1941).

Ioan Georgescu a urmat cursurile Școlii Navale din Fiume pe care a absolvit-o la 6 iunie 1910. Repartizat la Grupul vaselor port-mine din cadrul Diviziei de Dunăre, s-a făcut remarcat încă din primii ani de activitate. În anul 1913, comandantul Diviziei de Dunăre, comandorul Dem. Poenaru îl considera Ofițer eminent din toate punctele de vedere.
Împreună cu ceilalți marinari din Grupul vaselor port-mine, a participat la campania anului 1913, pentru merite deosebite fiind decorat cu Medalia "Avântul Țării".
La începutul Războiului pentru Reîntregirea Țării a comandat canoniera "Siretul", iar din 25 august 1916, până la sfârșitul războiului, a comandat vedeta fluvială "Maior Gheorghe Sonțu".
După război, datorită meritelor sale deosebite, a fost distins cu Ordinul rus "Sf. Stanislas", clasa a II-a, cu spade, cu "Coroana României" în grad de ofițer și "Crucea comemorativă 1916/1918", Medalia "Victoria".
La sfârșitul campaniei militare a fost mutat la Inspectoratul General al Marinei.
În această calitate, a fost trimis ca ofițer de legătură la Sevastopol pe lângă Comisia "Nautische Teknische" a Puterilor Centrale, având misiunea să trateze pe lângă această comisie problema reintegrării navelor românești de pasageri care aparțineau S.M.R., nave care fuseseră armate și folosite drept crucișătoare în Flota rusă și intraseră sub stăpânirea germanilor. Ioan Georgescu a acționat cu energie pentru realizarea misiunii, Grație perseverenței sale, tactului inteligent prin care și-a câștigat stima amiralului german-prezident al Comisiei a obținut complet câștig de cauză; la dizolvarea Comisiei a fost autorizat să plece cu întreaga Diviziune românească ce se afla la Sevastopol și a intrat cu bine în Sulina. În încheierea notei, comandantul Marinei considera că Este unul dintre elementele de elită printre tinerii ofițeri superiori.
La 6 noiembrie 1918 a fost numit comandant militar al portului Giurgiu.
La 29 ianuarie 1919 i s-a încredințat comanda Diviziei ușoare de Dunăre, adică a Grupului de canoniere tip "Oltul", de unde, la 1 mai 1919, a fost mutat la C. M. M., ca șef de birou la Serviciul Transporturi.
După un an, a fost numit profesor la Școlile Marinei, unde a desfășurat o activitate notabilă, fiind numit director de studii. Comandantul Marinei, contraamiralul Constantin Bălescu estima că "va deveni un ofițer de elită. Merită a înainta", iar contraamiralul Niculescu-Rizea, comandantul Marinei în 1921, l-a propus pentru a fi înaintat la excepțional.
Între anii 1921-1923 a fost detașat de câteva ori la Ministerul Afacerilor Străine.
Între 1 aprilie-1 octombrie 1924 a fost detașat la Divizia de Mare, la comanda torpilorului "Viforul", cu care a efectuat ieșiri în mare împreună cu distrugătoarele de tip "M" și cu celelalte torpiloare.
Prin Î.D.R. nr. 1036/1925, începând cu 1 aprilie, a fost numit comandantul canonierei "Căpitan Dumitrescu", nava fiind la dispoziția Școlii Navale, comandant superior al acestei canoniere fiind însuși comandantul Școlii, comandorul Petre Bărbuneanu. La 15 noiembrie 1925 a fost mutat, conform Î.D.R. nr. 3218/1925, în Direcția Marinei din Inspectoratul Marinei.
La 1 aprilie 1931 a preluat comanda Grupului de Distrugătoare și a distrugătorului "Regele Ferdinand". Prin O. Z. pe Divizia de Mare nr. 384 din 6 iulie 1931, a fost mutat la comanda distrugătorului "Mărășești". Pe timpul verii a condus mai multe aplicații, ieșiri în larg ale distrugătoarelor "M", executând trageri cu armamentul de artilerie, teme de urmărire a submarinelor și lansări de bombe antisubmarin. În ziua de 29 septembrie a avut loc o manevră deosebită în cooperare cu Hidroaviația, pentru a descoperi un convoi inamic reprezentat de canoniera "Căpitan Dumitrescu". La începutul lunii octombrie distrugătoarele "M" au executat ședințe de trageri de calibru, iar noaptea au experimentat trageri cu obuze luminoase "Bo fors" și ședințe de tir de noapte.
După dezarmarea navelor, la 15 octombrie, "Mărășești", împreună cu canoniera "Cpt. Dumitrescu" și torpilorul "Zborul", au rămas singurele nave armate.
Între 9-11 martie 1932 i s-a încredințat misiunea să conducă printre sloiuri, la Sulina, localitate izolată din cauza înghețului, nava-bază "Constanța", care transporta alimente și combustibil pentru sinistrați.
Conform Ordinii de bătaie de la 1 aprilie 1932, a Diviziei de Mare, a preluat comanda Serviciului de Artilerie, Torpile și Electricitate, până la 4 iulie ducând prin cumul și funcția de comandant al distrugătorului tip "M". În noua Ordine de bătaie, de la 1 octombrie 1932, a deținut funcția de șef de Stat Major la Divizia de Mare, dar după numai două luni și jumătate a fost admis la Școala Navală de Război din Paris, ale cărei cursuri le-a urmat în perioada 22 decembrie 1932-22 decembrie 1933.
Pe brevetul de ofițer Stat Major eliberat de Ministerul Marinei Franceze la 14 decembrie 1933, se află mențiunea elogioasă a ministrului Marinei Naționale, viceamiralul Darban, trimisă și Ministerului Apărării Naționale: transmitem felicitări acestui ofițer pentru maniera participării strălucitoare prin care a trecut examenele Școlii de Război Navale Franceze.
În notarea întocmită în anul 1934 contraamiralul Ioan Bălănescu, comandantul Marinei, îl califica drept un ofițer de mare valoare, cu o frumoasă pregătire tehnică și profesională.
La revenirea în țară a fost repartizat la Inspectoratul General al Marinei, iar la 1 ianuarie 1934, a fost avansat la excepțional la gradul de comandor.
Începând cu 1 aprilie 1934 a fost încadrat în Marele Stat Major, unde și-a desăvârșit pregătirea ca ofițer de stat major.
Între 28 septembrie-28 noiembrie 1934 a efectuat un stagiu în cadrul Marinei Militare Iugoslave. Datorită calităților deosebite și pregătirii sale profesionale, în anul 1936 a fost propus de către șeful Marelui Stat Major pentru a urma cursul de comandanți de armă.
Conform Î.D.R. nr. 1446 din 22 martie 1937 a fost mutat la Divizia de Dunăre, în cadrul Depozitelor de Materiale și Echipaje. De la 1 aprilie 1937 i s-a încredințat comanda Escadrei de Monitoare, funcție în care a fost calificat de comandantul Diviziei de Dunăre drept Un ofițer superior de mare valoare, iar de ministrul subsecretar de stat pentru Marină, generalul adjutant Paul Teodorescu, ca un marinar de elită. Merită a fi înaintat la gradul de contraamiral. În anul următor, a condus Escadra de Monitoare în cadrul manevrelor regale desfășurate pe Dunărea Maritimă, comandantul Corpului 4 Armată apreciind că "posedă mult spirit ofensiv în executarea operațiunilor".
Conform Î.D.R. nr. 3269/1938, începând cu 1 octombrie 1938, a fost mutat la C.M.R., în funcția de șef de Stat Major al Marinei.
Prin Î.D.R. nr. 2124/1940, la 10 iulie 1940, a preluat comanda Școlilor Marinei, iar prin Ordinul M.A.M. nr. 125/18 iulie 1940, a fost numit comandantul Forțelor Navale Maritime.
Prin Î.D.R. nr. 1179/1941, la 28 aprilie 1941, a fost numit comandantul Diviziei de Mare, iar prin Î.D.R. 1277/1941, la 10 mai 1941, a fost avansat la excepțional la gradul de contraamiral.
Prin Î.D.R. nr. 3412 din 16 decembrie 1941 a fost numit comandantul Marinei și șef al Statului Major al Marinei, ducând prin cumul funcția de comandant al Marinei, până în iunie 1942, când viceamiralul Eugeniu Roșca a ieșit la pensie, acesta recomandându-l: Ofițer de mare valoare. Foarte bine pregătit din toate punctele de vedere spre a i se încredința comanda Marinei.
Referindu-se la perioada în care a condus Marina Militară, ministrul subsecretar de stat în S.S.M., viceamiralul Nicolae Păiș scria: Frumos spirit de analiză și cu o profundă judecată, a condus cu deosebită măiestrie Marina". De asemenea, șeful M. C. G., generalul de corp de armată Ilie Șteflea a notat despre ofițer: a condus prin directive, instrucțiuni și contact personal activitatea atât de importantă pentru ducerea războiului a Marinei noastre… A dovedit multă putere de muncă, multă energie și foarte multă pricepere, eminent ofițer de Stat Major.
Prin D.M. nr. 387 din 23 ianuarie 1944, C. M. M. s-a transformat în Statul Major Marină, contraamiralul Ioan Georgescu fiind numit șeful acestuia.
Prin Î.D.R. nr. 1001/1944, la 10 mai 1944, a fost avansat la gradul de viceamiral, generalul de corp de armată Nicolae Șova apreciindu-l: A fost șef Stat Major Marină, funcție creată prin noua lege de organizare a Ministerului de Război. I s-a părut la început o scădere față de ceea ce fusese până aici - comandant al Marinei. Fiind însă un ofițer ambițios, a ajuns în cele din urmă să se identifice cu această funcție.
Prin Î.D.R. nr. 1620 din 23 august 1944, a fost numit ministru subsecretar de stat pentru Marină.
La sfârșitul lunii august 1944 în timp ce se îndrepta dinspre București către Periș, a fost rănit de către trupele germane în retragere.
Prin Î.D.R. nr. 184/1945, la 27 martie 1945, a fost trecut din oficiu în rezervă, iar prin O. G. nr. 137/1945 și O. Z. nr. 615/1945, la 12 decembrie 1945, a fost vărsat Centrului Teritorial București.
De-a lungul carierei sale a fost decorat cu o serie de ordine și medalii românești și străine, printre care Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer, Ordinul "Steaua României" în grad de comandor în 1940, Medalia "Peleș", Medalia "Virtutea Maritimă" clasele a II-a și a III-a navigant ș. a.
În perioada 6 mai 1950-6 iulie 1955 a fost reținut de organele Ministerului de Interne ca fost demnitar al regimului Antonescu, fără a fi însă judecat sau condamnat.


 
Căpitan de rangul I Eugeniu Săvulescu (1946-1948)

Comandorul Eugeniu Săvulescu (n. 1901, București-d. 1964, București) s-a implicat activ după 23 august 1944 în activitatea Asociației româno-sovietice A. R. L. U. S. și s-a ocupat personal de constituirea și pregătirea Flotei de Dragaj în Marea Neagră. A primit gradul de sublocotenent (1921) după absolvirea Școlii Navale din Constanța, ajungând până la gradul de comandor (1945).

După absolvirea Gimnaziului "Gheorge Șincai" din București, Eugeniu Săvulescu a urmat cursurile Liceului Militar din Iași, pe care l-a absolvit în anul 1919.
La 1 noiembrie 1919 a început cursurile Școlii Navale din Constanța, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1921, cu gradul de sublocotenent. Conform Î.D.R. nr. 2950/1921 a fost repartizat la Divizia de Dunăre.
Prin O.Z. nr. 170 al Diviziei de Dunăre, la 30 noiembrie 1921, a fost mutat la Forța Navală Fluvială, fiind repartizat la bordul monitorului "Brătianu". La 1 octombrie 1922, a fost încadrat, conform ordinii de bătaie, la Apărarea Fixă Fluvială.
Prin ordinea de bătaie din 1 aprilie 1923, a Forței Navale Maritime a fost repartizat la bordul canonierei "Slt. Ghiculescu".
Prin D.M. nr. 205/1924, în anul 1924 a fost desemnat să urmeze cursurile Școlii de Pilotaj Tecuci, specializându-se ca observator din avion.
Conform Ordinii de bătaie din octombrie 1924, a fost repartizat la bordul torpilorului "Vârtejul", unde s-a afirmat ca un ofițer capabil, cu o bună pregătire marinărească, comandantul torpilorului, căpitanul Horia Macellariu apreciind că … este unul dintre ofițerii de elită, putându-se pune bază pe dânsul în orice împrejurare.
Prin Ordinea de bătaie a Diviziei de Dunăre din 25 aprilie 1925, a fost mutat la bordul monitorului "Catargiu", iar prin Î.D.R. nr. 758/1925, la 10 mai 1925, a fost avansat la gradul de locotenent.
Prin O. Z. nr. 257 din 13 octombrie 1925, al Diviziei de Dunăre, începând cu 15 octombrie a fost mutat la Depozitele Bazei Navale, la comanda vedetei fluviale nr. 5 "Maior Gh. Sonțu".
O dată cu începerea noului an de învățământ, la 24 octombrie 1926, E.S. a fost numit "ofițer de clasă" la Școala Navală.
La 9 septembrie 1930 când pentru prima dată s-a admis prezența ofițerilor de marină la examenul de admitere la Școala Superioară de Război, a fost declarat reușit.
Prin Î.D.R. nr. 1553/1931, la 10 mai 1931, a fost avansat la gradul de căpitan. În septembrie 1932, a absolvit Școala Superioară de Război ca șeful celei de-a 38-a promoții (din 49 ofițeri). După absolvirea școlii, s-a înapoiat la corpul de origine, iar după 1 ianuarie 1933 a fost mutat la Apărarea Fixă Maritimă, ca șef al Birourilor 2 și 3 în cadrul comandamentului și comandant al Sectorului Maritim nr. 1 Sud. În cadrul acțiunilor prilejuite de semicentenarul castelului Peleș, a condus compania de infanterie marină care a deschis defilarea armatei, fiind distins cu Medalia comemorativă "Peleș" la drapel.
Timp de un an a urmat cursurile Școlii de Război Navale din Paris, pe care a absolvit-o în toamna anului 1935, stagiul satisfăcându-l, între 15 octombrie și 15 decembrie 1936, în Flota Fluvială a Iugoslaviei.
Începând cu 1 octombrie 1935 a fost numit șef al Biroului 3 în cadrul Inspectoratului General al Marinei, iar la 1 mai 1936, a fost detașat ca ofițer de Stat Major stagiar la Regimentul 21 Infanterie, respectiv la Regimentul 2 Artilerie Grea, din 15 iulie 1936.
În septembrie 1936 și-a încheiat stagiatura la Marele Stat Major cu calificativul "Foarte Bine", fiind trecut în evidența ofițerilor de Stat-Major.
Prin Î.D.R. nr. 2142/1936 a fost numit comandantul canonierei "Slt. Ghiculescu", iar la 15 iulie 1937 a preluat comanda canonierei "Cpt. Dumitrescu".
La 1 noiembrie 1938 a fost numit inspector de studii la Școala Superioară de Război, iar la 1 iulie 1940, a fost numit șef de Stat Major la Flota Fluvială. La 1 noiembrie 1940 a fost numit șeful Secției Operații din St. M. M.
În anul 1939 a publicat la Institutul de Arte Grafice "Lucia" din București lucrarea "De la criză la război".
În mai 1941 a revenit la Divizia de Mare, unde a fost numit secund al distrugătorului "Regina Maria", respectiv comandantul acestuia, de la 3 octombrie 1941.
La 1 noiembrie 1942 în plină campanie de război, a fost numit șeful Secției III (Operațiuni) din cadrul Comandamentului Marinei Regale.
La 20 martie 1943 a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, fiind mutat ca profesor la Școala Superioară de Război.
La 15 mai 1944 i s-a încredințat comanda Școlii Navale din Constanța și a navei-școală "Mircea". În această calitate a participat la evenimentele din august 1944, Școala Navală fiind dislocată încă din luna iunie la Zimnicea, la oraș la eliberarea căruia marinarii au avut o contribuție decisivă.
După 23 august 1944 s-a implicat activ în activitatea Asociației româno-sovietică A.R.L.U.S., ținând o serie de conferințe în acest sens și a condus elevii Școlii Navale care au defilat în martie 1945 într-o localitate din apropiere de Turnu Măgurele, unde însuși dr. Petru Groza a participat la înfăptuirea reformei agrare. La 2 mai 1945, a fost mutat la S.S.M., răspunzând de Serviciul cultural.
La 16 iunie 1945 a fost avansat la gradul de comandor, fiind numit directorul Direcției Educație, Cultură și Propagandă. În notarea întocmită în anul 1946, comandantul Marinei, amiralul Petre Bărbuneanu scria: Ca director pentru Educație, Cultură și Propagandă a continuat acțiunea de democratizare în sectoarele Marinei, în condițiile unei lupte foarte grele și foarte ascuțite. A condus acest serviciu cu multă competență și dăruire până în luna noiembrie 1946, când a fost numit șeful Statului Major al Marinei.
Prin Î.D.R. nr. 3958 din 10 decembrie 1946, comandorul Eugeniu Săvulescu a fost numit comandantul Marinei.
S-a ocupat personal de constituirea și pregătirea Flotei de Dragaj în Marea Neagră. În anul 1947, a întocmit o "Dare de seamă a Comandamentului Marinei asupra reorganizării, dislocării și încadrării", reorganizare care s-a realizat până la 1 octombrie 1947 în condițiile noi de pace, în paralel cu continuarea operațiunii de dragaj, atât la fluviu cât și la mare.
Preocupat îndeaproape de activitatea Flotilei de Dragaj Fluvial, le-a urmărit și îndrumat activitatea, recunoscând meritele deosebite ale marinarilor care au luptat și după terminarea războiului cu un inamic nevăzut, dar deosebit de periculos - minele magnetice. Astfel, prin O. Z. nr. 21 din 10 aprilie 1947, pe Comandamentul Marinei Militare, a apreciat modul excepțional în care personalul și trupa Flotilei de dragaj fluvial și-a îndeplinit serviciul în condițiuni extrem de grele în care a fost pusă să lucreze, realizând reparațiile navelor și punerea lor la punct a întregului material de dragaj, reușind astfel să înceapă dragajul pe Dunăre la data fixată. De asemenea, prin O. Z. nr. 83 din 23 decembrie 1947, a citat întregul personal al Flotilei de Dragaj Fluvial pentru activitatea neobosită desfășurată în cursul anului 1947. În condițiile efectelor secetei anilor 1946-1947, a urmărit personal strângerea ajutoarelor Marinei pentru regiunile calamitate.
Prin Ordinul nr. 7/C din 20 martie 1947, referitor la organizarea Flotilei de Dragaj Maritim și Grupului Nave de Instrucție, a aprobat înființarea Flotilei de Dragaj Maritim, compusă din două canoniere, două torpiloare și nave auxiliare care urmau să fie repartizate de Comandamentul Marinei Militare.
La inițiativa sa, a fost înființată "Organizația Sportului Popular"pentru propagandă intensă, dusă în sprijinul răspândirii sporturilor nautice în masele largi populare.
De asemenea, în paginile ziarului "Marina Nouă" a publicat numeroase articole legate de prefacerile pe care le-a înregistrat Marina în acei ani.
La 30 decembrie 1947 a dat O. Z. nr. 84 pe Comandamentul Marinei Militare prin care se adresa tuturor marinarilor, subliniind etapele de democratizare de la 6 martie 1945 la 30 decembrie 1947. În final, a adresat un apel înflăcărat ostașilor, subofițerilor, maiștrilor și ofițerilor din subordine, subliniind: De acuma, regimul de democrație populară nu mai are nici o piedică în calea sa. El se sprijină pe toată lumea muncitoare, din fabrici, de la sate de la orașe, se sprijină și are încredere pe armata sa. Dovediți poporului că sunteți adevărații stâlpi ai regimului democratic. Făceți-vă datoria pentru popor și în numele poporului; pentru o nouă formă de viață a statului nostru Republica Populară Română.
Printr-o adresă expediată M.Ap.N. la 31 decembrie 1947, a solicitat înlocuirea denumirilor de "Marina Regală" și "Comandamentul Marinei Regale" cu "Marina Militară" și "Comandamentul Marinei Militare" și înlocuirea stemei regale de la pavilioanele navelor.
Începând cu 1 august 1948 a urmat timp de trei luni cursul de perfecționare pentru colonei organizat pe armată, fiind unul dintre cei mai apreciați ofițeri, obținândnd calificative maxime. La 1 noiembrie 1948, a fost repartizat ca profesor la Academia Militară, iar prin Ordinul M. F. A. M.C. nr. 2531 din 4 iulie 1951 a fost numit profesor-șef, funcție pentru gradul de contraamiral.
În anul 1952 a fost trecut în rezervă.
De-a lungul carierei sale a fost distins cu o serie de ordine și medalii românești și străine, printre care "Coroana României" clasa a IV-a, cu spade și panglică de "Virtute Militară", "Vulturul german" clasa a II-a cu spade, "Crucea de fier" clasa I, "Crucea de Fier" clasa a II-a, Medalia sovietică "Victoria", Medalia "Peleș", Ordinul grecesc "Phöenix Regal", Medalia "Virturtea Maritimă", navigant clasele III, II și I, Ordinul francez "Legiunea de Onoare" în grad de cavaler, Medalia "Eliberarea de sub jugul fascist" pentru conștiinciozitate etc. De asemenea, prin Î.D.R. nr. 656 din 12 martie 1943 a fost decorat cu Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a III-a "Pentru elanul și bravura cu care, la comanda distrugătorului "Regina Maria“ a intervenit în cursul atacului de submarine sovietice, în zona Șabla, în ziua de 1 decembrie 1941, reușind prin abilitatea manevrei și impertuozitatea atacului său, să distrugă un submarin inamic. Pentru sângele rece și curajul cu care în calitate de ofițer secund al distrugătorului "Regina Maria“, a intervenit la conducerea artileriei navei în acțiunea contra distrugătoarelor inamice la Tuzla - contribuind astfel la scufundarea distrugătorului sovietic "Moskova" și avarierea lui "Harkov". În noaptea de 6 spre 7 octombrie 1942, în apele Bosforului, fiind atacat de submarine sovietice, a reușit printr-o manevră impetuoasă să respingă atacul și prin contraatac și manevră, împiedică noi atacuri inamice în tot cursul nopții, ducând astfel la bun sfârșit misiunea încredințată. În cursul a 43 operațiuni de război, la care a luat parte străbătând 13700 mile prin zone infectate de mine și supravegheate de inamic, a reușit să respingă 11 atacuri submarine, fiind prin sângele său rece și disprețul de moarte, un continuu și viu exemplu pentru ofițerii și echipajul de sub comanda sa".


 
Comandor Ioan CRISTESCU (1948-1949)

Comandorul Ioan Cristescu (n. 1904, Ploiești-d. 1972) - sublocotenent (1924) la absolvirea Școlii Navale din Constanța; comandor din 1947 - a fost, în anii celui de-al doilea Război Mondial, atașat diplomatic la Roma.

Ioan Cristescu a fost elev al Liceului Militar Mănăstirea Dealu din Târgoșiște, pe care l-a absolvit în anul 1922. La 1 noiembrie 1922 a intrat în Școala Navală Constanța, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1924.
Între 21 august-5 octombrie 1924 a fost șeful Serviciului Adjutantură la Baza Navală Maritimă, iar de la 11 noiembrie 1924, a fost mutat la Baza Navală Fluvială.
Între 19 noiembrie-23 decembrie 1924 a urmat cursurile Școlii de Gaze București.
La 1 aprilie 1925 a revenit la forța Navală Fluvială, fiind ambarcat pe monitorul "Bucovina". La 24 octombrie 1925, a fost debarcat pentru a urma Școala de Aplicație a Marinei din Constanța. Fizic plăcut, rezistent, frumoasă educațiune militară – aprecia în Foaia calificativă pe anul 1935 comandantul monitorului "Bucovina", căpitan-comandorul Pogonat. De asemenea, în foaia calificativă de absolvire a Școlii Speciale, la 15 mai 1926, comandantul Școlii Navale, comandorul Petre Bărbuneanu îl aprecia drept un ofițer Sănătos și rezistent. Inteligent și cu multă putere de muncă. Energic și vioi.
La 16 mai 1926 a revenit la Dunăre, fiind ambarcat pe monitorul "Mihail Kogălniceanu".
La 30 mai 1929 a fost mutat la Școala de Specialități a Marinei.
Între 11 mai-14 octombrie 1931 a fost ambarcat pe nava-școală "Constanța", iar în perioada 1 noiembrie 1931-1 aprilie 1932, a fost inspector de studii și profesor de Electricitate la Școala Navală. De la 1 aprilie 1932 a revenit pe nava-bază "Constanța" ca ofițer la bord și ofițer cu Artileria la elevi, iar de la 15 octombrie 1932, a revenit în cadrul Școlii Navale în calitate de comandant de subunitate de elevi.
Între 1 aprilie-15 octombrie 1933 s-a aflat din nou la bordul N.M.S. "Constanța". Întrucât a reușit la examenul de admitere în Școala Superioară de Război, la 1 noiembrie 1933, a fost detașat pentru stagiu într-o armă străină, la Regimentul 32 Dorobanți. Comandantul Regimentului, colonelul Popovici l-a apreciat ca un Ofițer de elită, dotat cu frumoase aptitudini militare și alese însușiri morale, posedă o solidă pregătire profesională pentru a urma cu succes cursurile Școlii Superioare de Război.
Între 1-30 august 1934 a fost detașat la Flotila I Aviație. La 1 noiembrie 1934, a început cursurile Școlii Superioare de Război, pe care a absolvit-o în anul 1936.
La 1 octombrie 1936 s-a ambarcat pe distrugătorul "Regina Maria", fiind repartizat ca șef al Grupului de Servicii Torpile, Manevre, Bărci și Transmisiuni. Foarte disciplinat. Cu simțul datoriei, al onoarei și al răspunderii foarte dezvoltat. Demn, moral și integru. Serios, cumpătat și modest în felul de viață. Zelos și conștiincios la serviciu pe care l-a condus cu multă pricepere și frumoase rezultate. Pentru meritele și munca depusă pe timpul călătoriei navei în Anglia 23 aprlie-15 iunie 1937 a fost distins cu Medalia Maritimă clasa a III-a - avea să aprecieze comandantul distrugătorului, căpitan-comandorul August Roman.
Între 15 iunie-15 noiembrie 1937, a făcut serviciu la Comandamentul Escadrilei de Distrugătoare, ca șef al Biroului 3.
Între 1 noiembrie 1938-30 aprilie 1939, a fost ofițer de Stat Major și șef al Biroului 2 în cadrul C.A.L.M.
De la 11 februarie 1939 a fost șeful Biroului 2 la C.A.L.M., iar de la 1 mai-31 octombrie 1939, șeful Biroului 3. De la 25 aprilie-14 mai 1939, a fost ambarcat pe N.M.S. "Constanța". De la 1 noiembrie 1939-26 iulie 1940, a fost șeful Biroului 3 și șef de Stat Major la C.F.N.M. A făcut o întreagă serie de studii și lucrări personale pe care le-a publicat în diverse reviste militare. A fost întrebuințat cu mult succes profesor la diverse școli și cursuri în legătură cu marina. Ofițer cu concepție largă și clară, este un lement hotărât în toate acțiunlile sale, aprecia căpitan-comandorul Mișu Petrovici, șeful de Stat Major al C.A.L.M.
La 26 iulie 1940 a fost mutat la Marele Stat Major pentru a fi trimis ca ajutor al atașatului aronautic și naval din Italia.
De la Comandamentul Diviziei de Mare, la 26 iulie 1940 a fost numit șeful Biroului 3 la Marele Stat Major.
Bun cunoscător al limbilor franceză și italiană, la 14 august 1940 a fost trimis ca ajutor al atașatului aero-naval pe lângă Legația română din Roma.
La 22 iunie 1940, a fost mobilizat la M.C.G. și detașat ca ajutor al atașatului naval la Roma.
La 1 iunie 1944 a fost rechemat în țară pentru stagiu, la 15 august 1944 fiind încadrat la C.F.N.M., încredințându-i-se comanda N.M.S. "Dacia". Nu a apucat să participe la nici o operațiune întrucât la 20 august 1944, în urma unui bombardament aerian inamic asupra portului Constanța, a fost rănit ușor de o schijă la piciorul, fiind internat în Spitalul Militar Bușteni. La 20 setembrie 1940, a fost externat, beneficiind de un concediu medical de 45 de zile cu revenire. A fost citat prin O.Z. 24/3 august 1945 al S.S.M. pe Marină pentru acte de bravură.
La 31 octombrie 1944 a fost mutat ca șef de Stat Major la C.L.M.Fl., iar la 12 aprilie 1945, a fost numit șeful Serviciului Personalului din cadrul S.S.M.
De la 17 august 1946 la 17 ianuarie 1947 a condus Secția a II-a din cadrul Direcției Personalului din Ministerul de Război, ulterior fiind numit șeful Secției Personal Marină (Ofițeri activi și de rezervă, subofițeri activi și de rezervă, maiștri militari și civili).
La 23 august 1947 a fost avansat la gradul de comandor, iar la 1 septembrie 1947, a fost mutat ca șef de Stat Major la C. M. M.
La 15 decembrie 1948 a preluat comanda Marinei Militare iar la 25 august 1949 a fost pus la dispoziția M.F.A.
La 1 noiembrie 1949 a fost numit consilier pentru chestiunile de Marină în M.St.M.
La 22 februarie 1952, Ioan Cristescu a fost scos din cadrele active ale armatei.
De-a lungul carierei sale, a fost distins cu numeroase ordine și medalii : "Coroana României" clasa a V-a de pace, "Steaua României" clasa a V-a de pace, "Steaua României" clasa a IV-a cu spade și panglică de Virtutea Militară și frunze de stejar, Medalia Maritimă clasele a III-a, a II-a și I navigant, "Coroana Italiei" în grad de ofițer, Medalia sovietică "Victoria", Medalia "Eliberarea de sub jugul fascist".
Înainte de 23 august 1944 a publicat numeroase articole de specialitate în "Revista Marinei" și cursuri pentru uzul Școlilor unde a profesat. După 23 august 1944 a publicat articole politice în "Cultura Militară", "Glasul Armatei", "Marina Nouă" și "Revista Marinei" și lucrarea "Războiul și doctrina militară în lumina concepției materialiste".


 

Viceamiral Emil Grecescu (1949-1952)

Viceamiralul Emil Grecescu (n. 1905, București-d. 1981, București) s-a remarcat atât ca profesor în cadrul Școlii Navale, cât și ca ofițer superior însărcinat cu îndeplinirea misiunilor de dragaj maritim după cel de-al doilea Război Mondial. După ce a absolvit Școala Navală din Constanța, a parcurs treptele carierei militare de la gradul de sublocotenent (1924) la cel de viceamiral în retragere (1957). În funcția de comandant al Marinei a fost numit având gradul de comandor (obținut în anul 1947), ulterior primind gradul de contraamiral (1951).

Emil Grecescu a absolvit Școala Navală din Constanța, abslovită în anul 1924, fiind repartizat la Serviciul Hidrografic, apoi la Compania a V-a din cadrul Bazei Navale Maritime. A fost numit ofițer la bordul torpilorului "Zmeul", iar în aprilie 1925, a fost mutat ca ofițer secund la bordul remorcherului "Lt. Vârtosu", unde s-a dovedit neobosit și de o absolută încredere, fiind de o conștiinciozitate exemplară. Nu am decât cuvinte de laudă pentru acest ofițer dotat cu alese calități.
Între 1 noiembrie 1925-26 mai 1926 a urmat cursurile Școlii Speciale Navale. După absolvire, a fost repartizat la Serviciul Hidrografic unde, conform aprecierii șefului serviciului, căpitanul Alexandru Stoianovici, …s-a achitat conștiincios și mai presus de orice laudă. Cu excepția perioadei 1925-1926, ofițerul a rămas la Serviciul Hidrografic până în perioada postbelică.
Pe timpul campaniilor de vară a fost ofițer cu navigația pe torpilorul "Zborul" (noiembrie 1931-aprilie 1932), ofițer secund pe canoniera "STIHI" (aprilie-octombrie 1932), respectiv "Cpt. Dumitrescu" (octombrie 1932-martie 1933), comandant de companie în cadrul Batalionului de Recruți al Bazei Navale (martie-noiembrie 1933), șef de cart pe canoniera "Alba Iulia" (decembrie 1933-aprilie 1934).
În perioada aprilie-mai 1934 a urmat un curs de perfecționare în cadrul Institutului Central Meteorologic, după care a fost încadrat la Serviciul Hidrografic.
În anul 1935 a fost avansat la gradul de căpitan "la alegere", în urma constituirii Oficiului Hidrografic și Aerofotometric fiind numit șeful Serviciului Hidrografic. În această calitate, a participat efectiv la sondaje, precum și la confecționarea unor hărți.
Între 25 martie-2 mai 1938 în calitate de subdirector la Oficiul Hidrografic și Aerofotogrametric, a participat la o călătorie de informare și studii la diferite case constructoare din Italia, Elveția, Germania și Franța, pentru comandarea și achiziționarea de aparatură și echipamente hidrografice. …sub conducerea căpitanului Grecescu s-a efectuat punerea pe planșetă a sondajelor executate în vara anului 1937 și confecționarea porțiunii de hartă marină Ekrene-Balcic.
La 1 iulie 1938 a fost detașat și ambarcat în calitate de comandant pe canoniera "Lt. Comandor Stihi", unde a condus și executat lucrările de ridicare hidrografică a regiunii cuprinse între Ekrene-Balcic-Caliacra. Datorită muncii sale nepregetate - remarca ulterior căpitan-comandorul Alexandru Stoianovici - s-au putut continua cu succes lucrările hidrografice începute în vara anului 1937 în aceea regiune.
În luna aprilie 1939 a preluat comanda canonierei "Cpt. Dumitrescu", cu care, începând cu 24 aprilie, a executat lucrări hidrografice între Cavarna-Caliacra-Șabla.
În perioada martie 1941-aprilie 1942 a fost șeful Oficiului Hidrografic.
În perioada aprilie 1942-aprilie 1943 a fost ofițer secund și comandant secund al distrugătorului "Regina Maria".
În perioada septembrie 1943-septembrie 1946 a fost director de studii la Școala Navală, comandantul Școlilor Marinei apreciindu-l, la 31 octombrie 1944, drept un Foarte bun profesor și ofițer superior.
În anul 1946 a predat Cursul de navigație pentru anul I și a condus Secția Pregătire, Compensare și Hidrografie, pe timpul aplicațiilor, obținând rezultate foarte bune.
În septembrie 1946 a fost numit comandantul Grupării Navelor de Mare. În această calitate, ofițerul s-a ocupat personal de constituirea și organizarea Flotilei de Dragaj Maritim. Ofițerul Emil Grecescu a pus multă râvnă în organizarea Flotilei de Dragaj Maritim, cu rezultate mulțumitoare - sublinia comandantul Marinei Militare, comandorul Eugeniu Săvulescu. Merită a înainta la alegere la gradul de comandor. Avansarea "la alegere" i-a fost susținută și de Consiliul Superior al Oștirii.
Ofițerul a participat activ la misiunile de dragaj în mare. În calitatea sa de comandant al Flotilei de Dragaj – sublinia comandorul Marcel Diaconescu, comandantul C.A.L.M. – a depus o muncă titanică pentru ca navele afectate dragajului să fie gata pentru executarea dragajului. Personal s-a ocupat de instruirea echipajelor în vederea executării dragajului. La 26 iunie în fruntea unității destinate dragajului a plecat la Sulina în zona ce urma a fi dragată. La 23 august 1947 a fost înaintat comandor. Este un foarte bun ofițer superior de marcă.
Din luna iulie 1949 Emil Grecescu a girat comanda Marinei Militare, fiind numit pe funcție prin D.C.F.A. nr. 2739 din 24 iulie 1951.
Prin H.C.M. nr.118/1951, la 22 iunie 1951 a fost înaintat la gradul de contraamiral.
Conform Ordinului M.F.A. nr. 6243 din 20 septembrie 1952 la 20 septembrie 1952 a fost mutat în funcția de ajutor al șefului M.St.M. pentru Marină. Începând cu 13 februarie 1954, ofițerul a fost detașat în funcția de șef de Stat Major al Comandamentului pentru Prevenirea Inundațiilor.
Conform Ordinului M.F.A. nr.1148/1954, din 24 mai 1954, a fost detașat pe timp nelimitat la Consiliul de Miniștri, Biroul Transporturi și Telecomunicații, pentru specialitatea Transporturi Navale.
A fost distins cu Medalia "Coroana României" în grad de cavaler cu panglică de Virtute Militară, "Centenarul Regelui Carol I", "Steaua României" clasa a V-a cu panglică de Virtute Militară, "Coroana României" clasa a IV-a cu panglică de Virtute Militară, Medalia "Peleș", Medalia "Virtutea Maritimă" clasa a III-a și clasa a II-a, Medalia "25 de ani de serviciu militar", "Cruciada împotriva bolșevismului", Medalia sovietică "Victoria", Medalia "A 15-a aniversare a R.P.R.", Medalia "10 ani de la înființarea primelor unități ale Armatei Populare Române".


 
Contraamiral Florea Diaconu (1952-1954; 1959-1961)

Viceamiralul Florea Diaconu (n. 1922, Făgețel, reg. Pitești-d. 1980, București), a fost ales în anul 1950 în Sfatul Popular Regional Constanța, în 1952 în Marea Adunare Națională, iar în anul 1953 în Comitetul Regional P. M. R. Constanța. A parcurs cariera militară de la gradele de soldat (1943) - în cadrul Regimentului de Infanterie Marină din Reni - și caporal (1945) - în cadrul Secției Tehnice a Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan" aflată la Kotovsk (Birzula, U. R. S. S.) -, până la cel de viceamiral în rezervă (1971). A devenit comandant al Marinei având gradul de contraamiral. A fost cercetător militar principal pentru studii istorice în Secția de Studii Istorice a Marelui Stat Major.

Florea Diaconu, fost ilegalist, a devenit membru U.T.C. în anul 1937, în cadrul organizației de la Constanța.
În perioada aprilie 1943-martie 1946 a fost încorporat în armată. Între aprilie-iunie 1943 a fost soldat în Regimentul Infanterie Marină Reni, iar din iulie-octombrie 1943, soldat, ulterior caporal, furier și tunar la tunul de 20 mm A.A. pe monitorul "I. C. Brătianu" din Comandamentul Forțelor Fluviale Galați. A participat, cu nava, în campanie pe Dunăre, la Galați, Sulina, Vâlcov, pe Brațul Chilia, până la arestarea navei și a echipajului, la 2 septembrie 1944. Din septembrie 1944-martie 1945 a fost prizonier în Lagărul de la Odessa, unde a participat la activitățile organizate de agitatorii cu școală antifascistă. Din martie-iulie 1945 a fost caporal și apoi sergent în Secția Tehnică a Diviziei "Horia, Cloșca și Crișan" la Kotovsk (Birzula)-U.R.S.S.
După înapoierea în țară, în perioada iulie-septembrie 1945 a urmat cursul de locțiitori politici la Pitești, fiind avansat la gradul de sergent major. Între septembrie-octombrie 1945 a fost locțiitor politic de baterie de coastă în Divizionul Artilerie de Coastă Constanța, iar între octombrie 1945-martie 1946 pe canoniera "Stihi", la Galați și Constanța.
În aprilie 1946 a fost numit responsabil al Secției Militare Regionale și membru al Biroului Regional P.C.R. din cadrul Comitetului Regional P.C.R. Dobrogea.
În luna septembrie 1949 a intrat în cadrul Forțelor Armate, prin D. M. nr. 988 din 6 octombrie 1949 fiind înaintat la gradul de locotenent-comandor. Din decembrie 1950 a fost încadrat locțiitor politic la C.F.M.M. Constanța.
În perioada decembrie 1950-septembrie 1952 a fost șeful Direcției Organizare și Instructaj din D.S.P.A.
Prin Ordinul M.F.A. nr. 488/1951 a fost înaintat la gradul de căpitan de rangul 1, iar prin Decretul nr. 362 din 1 octombrie 1952 la cel de contraamiral.
În luna decembrie 1952 a fost numit comandantul Marinei Militare. În perioada ianuarie-iulie 1953 a urmat Cursul de perfecționare comandanți și șefi de State Majore de Mari Unități (baze maritime și similare) de pe lângă Academia Militară "I. V. Stalin" București.
În anul 1950 a fost ales în Sfatul Popular Regional Constanța, în anul 1952 în Marea Adunare Națională, iar în anul 1953 în Comitetul Regional P.M.R. Constanța.
A fost distins cu "Medalia Muncii" (1949), Medalia "Eliberarea de sub jugul fascist" (1950), Ordinul "Steaua R.P.R." clasa a III-a (1952), Medalia "A 50-a aniversare a R.P.R." (1952), Medalia "A 10-a aniversare a Armatei R.P.R." (1953) și "Ordinul Muncii" clasa a III-a (1953).


 

Contraamiral Nicolae Mihai (1954-1958)

Contraamiralul Mihail Nicolae (n. 1920, Șocariciu, jud. Ialomița) a fost, în perioada septembrie 1949-octombrie 1950, prim secretar al Comitetului P. M. R. al Canalului Dunăre-Marea Neagră. În anul 1958 a fost înlăturat din armată și retrogradat la gradul de sergent-major, la propunerea ministrului Forțelor Armate, general-colonel Leontin Sălăjan, în urma unor probe care dovedeau că a desfășurat activități în interesul Mișcării legionare, în perioada 1940-1941, în perioada ambarcării pe distrugătorul "Mărășești". Inițial, în 1936, a fost încorporat ca militar în termen voluntar în Compania a 2-a a Depozitelor Maritime. În anul 1950 a fost chemat în cadrele active ale armatei, cu gradul de căpitan de rangul 2. A devenit comandant al Marinei având gradul de contraamiral (grad acordat în anul 1953).

Mihail Nicolae, în perioada martie-iunie 1936 a fost încorporat ca militar în termen voluntar în Compania a 2-a a Depozitelor Maritime, iar din iunie-decembrie 1938, a fost ambarcat pe distrugătorul "Mărășești", distrugătorul "Regele Ferdinand" (decembrie 1938-februarie 1939) și din nou pe distrugătorul "Mărășești" (februarie 1939-noiembrie 1942).
În perioada noiembrie 1942-noiembrie 1943 a fost ajutor al ofițerului cu infanteria și artileria pe canoniera "Stihi", iar în perioada noiembrie 1943-noiembrie 1944 a activat ca șef tunar și ajutor al ofițerului cu artileria pe aceeași navă.
În perioada noiembrie 1944-septembrie 1946 a fost muncitor și marinar la Cooperativa "Ancora" a Sindicatului Marinarilor din Constanța, fiind îmbarcat pe un remorcher.
A devenit membru al P.M.R. în septembrie 1945.
În perioada septembrie 1946-iulie 1947 a fost vicepreședinte și președinte al Sindicatului Marinarilor. În perioada iulie 1947-februarie 1948 a fost instructor cu organizarea în Județeana P.M.R. Constanța, iar în perioada februarie 1948-septembrie 1949 a fost secretar al Județenei P.M.R. Tulcea.
În perioada septembrie 1949-octombrie 1950 a fost prim secretar al Comitetului P.M.R. al Canalului Dunăre-Marea Neagră.
La 26 octombrie 1950 a fost chemat în cadrele active ale armatei, fiind încadrat cu gradul de căpitan de rangul II.
Prin Ordinul M.F.A. nr. 1913/30 octombrie 1950 a fost numit locțiitor politic al comandantului Marinei Militare, mobilizat de partid în câmpul muncii.
La 21 iunie 1951 a fost avansat la excepțional gradul de căpitan de rangul I.
În baza Ordinului M.C. 3600 din 21 noiembrie 1951, a urmat cursul de comandanți și șefi de State Majore de Mari Unități de pe lângă Academia Militară Generală.
Prin Ordinul M.F.A. nr. 0353 din 28 ianuarie 1953 a fost numit membru militar al Consiliului Militar al C.M.M., iar prin Ordinul M.F.A. nr. M.C. 02008 din 12 septembrie 1953 a devenit comandantul Flotilei de Dunăre.
Prin H.C. nr. 512 din 13 aprilie 1954 și Ordinul M.F.A. nr. M.C. 0765/1954 a fost numit comandantul Forțelor Maritime Militare.
În luna martie 1958 a fost pus la dispoziția Direcției Cadre a M.F.A., fiind propus de ministrul Forțelor Armate, generalul colonel Leontin Sălăjan pentru retrogradare la gradul de sergent major și trecerea în rezervă pentru dovedirea activității legionare.


 

Viceamiral comandor Gheorghe Sandu (1958; 1961-1963)

Viceamiralul comandor Gheorghe Sandu (n. 1921, Calafat-d. 2000, București) a fost primul președinte al L. N. R., președintele Comisiei Naționale de Navomodelism și unul dintre cei cinci arbitri români ai Asociației Mondiale a Navomodeliștilor, fiind printre puținele personalități distinse cu medalia de onoare NAVIGA. A parcurs gradele militare de la sublocotenent (1942) - la absolvirea Școlii Navale "Mircea" din Constanța -, la viceamiral comandor.

Gheorghe Sandu a absolvit Școala Navală din Constanța în anul 1942. Între 10 mai 1942-1 iulie 1943 a fost ofițer cu navigația pe torpilorul "Năluca".
În perioada 1 iulie-20 octombrie 1943 a fost ofițer cu adjuntantura și transmisiunile pe crucișătorul auxiliar "Dacia". Are spirit de inițiativă și prevedere. A instruit bine personalul din subordine - nota comandantul crucișătorului, comandorul Eftimescu.
În perioada 20 octombrie 1943-1 septembrie 1944 a revenit ca ofițer cu navigația pe torpilorul "Năluca". A luat parte la evacuarea Odessei și a Bugazului, totalizând 14 misiuni de război între Constanța și Odessa. A fost propus pentru decorare cu Ordinul "Steaua României" clasa a V-a. Foarte bun ofițer de marină - aprecia comandantul navei, locotenent-comandorul Gheorghe Stănescu.
În perioada 1 septembrie-31 octombrie 1944 a fost ofițer cu adjuntantura la comandamentul Apărării Teritoriului Dobrogea, iar în perioada 1 noiembrie 1944-9 martie 1945, ajutorul comandantului militar al portului Brăila.
În perioada 9 martie-20 mai 1945 a fost comandantul remorcherului dragor "Maria", iar în perioada 20 mai-20 iulie 1945, pe remorcherul "Cantacuzino". A concurat la operațiunile de dragaj dintre Calafat și Baziaș, fiind citat pe Comandamentul Forțelor Fluviale și pe Marină pentru activitatea depusă. Foarte bun ofițer - conchidea comandantul Flotilei de Dragaj, căpitan-comandorul Văleanu.
În perioada 21 iulie 1945-1 martie 1946 a fost ofițer elev la Școala de Aplicație a Marinei.
Între 1 martie-20 iunie 1946 a fost comandant A.S.A. în Compania Instrucție Cadre a Batalionului Geniu Marină, iar în perioada 20 iunie-1 septembrie 1946, comandantul plutonului 2 din Compania 3 Recruți a Batalionului Mixt Marină. În perioada 1 septembrie-20 octombrie 1946 a fost ofițer cu aprovizionarea la Batalionul Mixt Marină, iar în perioada 20 octombrie 1946-22 aprilie 1947 comandantul Companiei a 2-a Observare Constanța.
În perioada 22 aprilie-5 septembrie 1947 a fost pilot de baraj la Serviciul Siguranței Navigației Sulina.
Între 5 septembrie-5 octombrie 1947 a fost șeful Serviciului Siguranței Navale și ofițer cu navigația al Flotilei de Dragaj din cadrul C.A.L.M.
În perioada 5 octombrie 1947-31 iulie 1948 a fost ofițer secund pe nava-școală "Mircea". Cunoștințe militare frumoase, pe care le aplică cu metodă, dând dovadă de o judecată sănătoasă - constata comandantul Școlii Navale, comandorul Ion Stoian. Foarte multă putere de muncă și cu frumoase aptitudini la studii, predă elevilor cursul de navigație metodic, câștigând interesul prin felul atractiv și practic de prezentare. La Școala Marinei s-a evidențiat prin îndeplinirea în totul a sarcinilor primite, funcționând ca ofițer secund al navei "Mircea" și ca ofițer de clasă al elevilor de anul I, suplinind astfel deficitul de personal. De asemenea, timpul liber și-l sacrifică făcând meditații suplimentare cu elevii, antrenându-i în ieșiri pe mare cu bărci cu rame sau vele, în munca de bună ordine și gospodărească la bord.
În perioada 15 noiembrie-22 decembrie 1947 a fost detașat la Școala de Ofițeri de Infanterie, Cursul Comun de Educație, unde a fost instructor la plutonul elevilor de marină. În această calitate, ofițerul a dat dovadă de conștiinciozitate, disciplină din convingere și seriozitate - l-a apreciat directorul cursului. Foarte bun camarad cu subalternii, cinstit și sincer, a muncit foarte mult pentru ca elevii săi să-și însușească perfect cunoștințele profesionale cât și cele educative…Este devotat regimului, patriei și poporului și toată munca pe care o desfășoară pornește din conștiința de a servi interesele maselor. Rezultatele obținute atât ca instructor cât și ca elev al Cursului de Informare Educativă îl califică drept foarte bun ofițer.
În perioada 1 august 1948-1 noiembrie 1950 a urmat cursurile Academiei Militare Generale. În perioada la 1 noiembrie 1950-16 mai 1951 a fost șeful Biroului 1 în Secția Înzestrare Materiale din C.M.M., iar între 15 mai 1951-20 aprilie 1954 șeful Școlii Militare de Marină.
Între 20 aprilie-4 iunie 1954 a fost comandantul girant al Flotilei de Dunăre, respectiv comandant titular al acesteia de la 4 iunie 1954.
Între 1 decembrie 1955-12 noiembrie 1956 a fost comandantul Brigăzii 230 Nave Fluviale, iar în perioada 12 noiembrie 1956-27 noiembrie 1958 șeful de Stat Major al C.F.N.M.
Între 27 noiembrie 1958-28 martie 1960 a fost șeful Direcției Hidrografice, iar între 28 martie 1960-19 aprilie 1961 șeful Școlii Superioare de Marină.
Între 19 aprilie 1961-29 noiembrie 1963 a fost comandantul Marinei Militare, iar între 29 noiembrie 1963-3 noiembrie 1972 șeful Catedrei de Tactica Marinei din Academia Militară Generală.
În perioada 3 noiembrie 1972-17 martie 1977 a fost șeful Secției Marină din Direcția Operații a Marelui Stat Major.
Între 17 martie 1977-14 iunie 1980 a fost adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturilor Navale.
În perioada 14 iunie-12 noiembrie 1980 a fost pus la dispoziția Marelui Stat Major.
Între 12 noiembrie 1980-21 februarie 1981 a fost șef de Stat Major și locțiitor al comandantului I.C.I.T.L. București.
La 21 februarie 1981 a fost trecut în rezervă.
A fost deputat în Sfatul popular orășenesc Constanța (1957-1959), deputat în Sfatul popular al regiunii Dobrogea (1961-1963), membru al Comitetului de partid regional Dobrogea (1961-1963).
A fost decorat cu Medalia sovietică "Victoria", "Eliberarea de sub jugul fascist", Ordinul "Steaua R.S.R." clasa a V-a prin preschimbarea cu "Coroana României" clasa a V-a, Medalia "A 5-a aniversare a R.P.R.", Medalia jubiliară "10 ani de la înființarea primelor unități ale Armatei R.P.R.", Ordinul "Steaua R.S.R." clasa a IV-a, Medalia "Meritul Militar" clasa I, "Ordinul Muncii" clasa a III-a, Ordinul Militar clasa a III-a și a II-a, Medalia "A XX-a aniversare a eliberării patriei", Medalia jubiliară "A XX-a aniversare a Zilei Forțelor Armate ale R.P.R.", Medalia "30 de ani de la eliberarea României de sub dominația fascistă", Ordinul "Tudor Vladimirescu" clasa a IV-a, Medalia "A 30-a aniversare a Armatei R.S.R.", Medalia jubiliară "30 de ani de la victoria în marele război pentru Apărarea patriei. 1941-1945".
A fost membru al A.N.V.R. și primul președinte al L. N. R. De asemenea, timp de 15 ani a fost vecepreședinte al Federației Române de Modelism, președintele Comisiei Naționale de Navomodelism și unul dintre cei cinci arbitri români ai Asociației Mondiale a Navomodeliștilor, fiind printre puținele personalități distinse cu medalia de onoare "NAVIGA".


 
Viceamiral ing. Grigore Martes (1963-1973)

Viceamiralul Grigore Marteș (n. 1914, Tîrgu Ocna-d. 1973, Brașov) s-a distins ca eminent cercetător în domeniul ingineriei navale, inovator recunoscut, autor, între altele, al lucrărilor: "Teoria giroscopului și principalele sale aplicații" (1959) și "Cibernetica în armată" (1964). A parcurs treptele ierarhiei militare de la gradul de aspirant (1937), după ce a absolvit Școala de Ofițeri de Marină, până la gradul de viceamiral (1964). A devenit comandant al Marinei Militare având gradul de contraamiral (deținut din anul 1954).

Grigore Marteș a absolvit, în anul 1934, Liceul Militar "Ferdinand I" din Chișinău.
La 15 iulie 1935 a devenit elev al Școlii de Ofițeri de Marină, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1937. Are inițiativă și voință dezvoltate - constata comandantul școlii. Are mare putere de muncă și multă perseverență. Inteligență vie, judecată clară și concisă, cu mult bun simț și cu spirit dezvoltat de metodă. Are sânge rece și o bună memorie. Disciplinat și cu simțul datoriei și cu curajul răspunderii dezvoltat. Modest, activ și zelos la studiu. În viitor, dacă va continua să se ocupe de studiul matematicii, va putea, urmând o școală de inginerie, să devină un bun ofițer.
La terminarea școlii, i s-a conferit gradul de aspirant, fiind repartizat pe monitorul "Bucovina", din cadrul Flotilei Fluviale Galați.
În luna decembrie 1937, a fost mutat comandant de pluton la Depozitele Marinei de la Constanța, iar campania de vară a întreprins-o la bordul distrugătorului "Mărăști" (28 mai-25 octombrie 1938). Posedă bine navigația și timoneria, cartea de semnale – menționa comandantul distrugătorului, căpitan-comandorul Nicolae Bardescu.
În perioada 1 noiembrie 1938-5 aprilie 1940 a urmat cursurile Școlii de Aplicație a Marinei. După absolvirea Școlii de Aplicație, a fost repartizat pe canoniera "Lepri", apoi pe "Cpt. Dumitrescu", ca ofițer ajutor cu navigația și transmisiunile.
Între 8 decembrie 1940-18 iunie 1941 a fost trimis de către Serviciul Personal al M.A.M. la Școala de Radio de pe lângă Politehnica din București, unde a urmat cursuri pregătitoare în vederea admiterii sale la Politehnică. În campania din vara anului 1941 a fost încadrat transmisionist la bordul distrugătorului "Regina Maria".
În toamna anului 1941 a început cursurile Facultății de Mecanică și Electricitate din cadrul Politehnicii din București.
În perioada 2 iulie-10 septembrie 1943 a întreprins campania de vară la bordul navei-bază "Constanța", ca ofițer cu navigația și transmisiunile, iar în lipsa comandantului-secund a îndeplinit și atribuțiunile funcționale ale acestuia, fiind caracterizat drept un element foarte capabil și foarte conștiincios.
La 10 septembrie a fost detașat pentru aproape două luni de zile la Arsenalul Armatei, unde a efectuat practica cerută de Politehnică.
După încheierea perioadei de practică la Arsenalul Armatei a fost numit secund pe nava-bază "Constanța", pregătind în particular examenele pentru anul III. Comandantul navei-bază, căpitanul Constantin Costăchescu, a constatat că are curajul răspunderii, este sincer și drept. În funcția de secund al navei a activat intens, achitându-se perfect de această însărcinare. Un ofițer foarte bun.
La 5 aprilie 1944 a fost numit comandant-secund al monitorului "Alexandru Lahovary". În vara anului 1944 a participat atât la operațiunea de curățire a Deltei Dunării de navele germane, cât și la urmărirea și capturarea convoaielor hitleriste care afluiau către centrul Europei.
După arestarea navelor și a echipajelor românești la Ismail, Grigore Marteș a fost făcut prizonier și repartizat în Lagărul nr. 74. În primavara anului 1945, s-a înrolat voluntar în cadrul Regimentului 5 Infanterie al Diviziei "Horea, Cloșca și Crișan", organizată la Kotovsk-U.R.S.S. din prizonieri români. În perioada 21 aprilie-1 octombrie 1945, când s-a întors la studii, ofițerul a răspuns de armătura și tragerile Regimentului, comandantul Regimentului 5 Infanterie al Diviziei a 2-a de voluntari români "Horea, Cloșca și Crișan", colonelul C. Ionescu, caracterizându-l drept Foarte energic, foarte disciplinat. Simțul onoarei dezvoltat. Devotat serviciului și un convins democrat. Demn și moral. Ofițer foarte bun.
După o întrerupere de un an de zile, datorită prizonieratului, și-a reluat studiile în toamna anului 1945 la Institutul Tehnic Naval din București.
Prin Ordinul nr. 37431/19 octombrie 1947 al Inspectoratului General al Armatei pentru Educație, la 18 martie 1947 a fost repartizat la C.M.M., ca șef de birou în cadrul Serviciului Educație, fiind apreciat de însuși inspectorul general al Armatei pentru Educație, generalul Dumitru Petrescu.
La 26 octombrie 1948 a fost numit șeful Direcției Politice din C.M.M., unde a manifestat un superior spirit de organizare.
În vederea avansării în grad, a urmat un curs de perfecționare cu durata de 4 luni de zile în cadrul Direcției Superioare a Instrucției și Învățământului, la 30 decembrie 1948 fiind avansat la gradul de căpitan de rangul 3.
O dată avansat, a fost numit locțiitor politic al Direcției Construcții și Fabricații din cadrul C.M.M. În perioada mai-noiembrie 1950 a fost trimis la Șantierele Navale din Genova, în calitate de comandant și președinte al comisiei de supraveghere a lucrărilor de reparații la canoniera "Ghiculescu".
La venirea în țară, a fost numit locțiitor politic al Direcției Construcții Înzestrare din C.M.M.
Prin Ordinul nr. 16130 din 25 iulie 1951, începând cu 1 august 1951 a devenit șeful Direcției Construcții Înzestrare.În baza Ordinului M.L. 02200 din 28 august 1953, în septembrie 1953 a fost numit șeful Secției Tehnice Construcții și Reparații Navale din cadrul Direcției Inzestrării Materiale a M.F.A.
În baza Ordinulul M.C. 02808 din 11 decembrie 1954 a fost mutat în funcția de locțiitor al Șefului Direcției Tehnice Comenzi și Fabricații pentru probleme tehnice. În această calitate, în ianuarie 1955 a reprezentat Marina Militară Română la Moscova, în cadrul unor contracte de noi tipuri de nave care urmau să fie importate din U.R.S.S.
Având deja o lucrare publicată și un certificat de inovator, prin Ordinul M.C. 02495 din 13 decembrie 1957 a fost numit șeful Academiei Militare Tehnice. În această perioadă a publicat o nouă lucrare intitulată "Teoria giroscopului și principalele sale aplicații", Editura A.M.G., București, 1959 și a primit încă un certificat de inovator pentru "Un nou tip de pardoseli pentru nave". A fost deputat în Sfatul Popular al municipiului București.
Prin Ordinul M 001374 din 15 august 1959 al M.F.A., a fost mutat în funcția de locțiitor al comandantului F.M.M., cu sediul în Mangalia.
În anul 1960 a publicat la Editura Militară lucrarea "Culegere de probleme din tehnica navală".
La alegerile din 7 martie 1965 a fost ales deputat în Marea Adunare Națională.
Prin H.C.M. nr. 920 din 18 noiembrie 1963, a fost numit comandantul Marinei Militare.
În anul 1964, i-a apărut la Editura Militară lucrarea "Cibernetica în armată".
În urma H.C.M. nr. 629/august 1964 a fost înaintat la gradul de viceamiral.
A fost decorat cu numeroase ordine și medalii, printre care "Erou al Muncii Socialiste al R.S.R.", "Steaua R.S.R.", "Meritul Militar" clasa I, "Eliberarea de sub jugul fascist", "Apărarea patriei" clasa I, "23 August" clasa a V-a, "Ordinul Muncii", clasa a II-a.
În urma unui accident de mașină petrecut în ziua de 25 iunie, la intrarea în orașul Brașov, a decedat la 4 iulie 1973, fiind înmormântat în Cimitirul "Ghencea" militar.


 
Contraamiral Sebastian Ulmeanu (1973-1979)

Contraamiralul Sebastian Ulmeanu (n. 1929, Buzău-d. 1979) s-a remarcat în mod deosebit la comanda Diviziei 42 Maritime (1963-1966), Mare Unitate reorganizată corespunzător în acei ani în acord cu comandamentele disciplinei militare. A parcurs gradele militare de la cel de locotenent (1950), la absolvirea Școlii de Ofițeri de Marină, până la gradul de contraamiral (1968).

Sebastian Ulmeanu a urmat cursurile Școlii de Ofițeri de Marină, la terminarea acestora, la 23 august 1950, fiind repartizat la bordul distrugătorului "Mărășești". După ce s-a făcut remarcat în calitate de comandant al Unității de Luptă Artilerie și la comanda unui pluton de recruți în cadrul Centrului de Instrucție, la 11 martie 1951 a fost numit șef al Biroului Cadre la Flotila de Dunăre. Ca tânăr locotenent, a dovedit pricepere și voință în muncă și punctualitate în rezolvarea diferitelor munci încredințate.
Numit, începând cu 28 ianuarie 1953, secretar al Consiliului Militar în C.M.M., ofițerul s-a acomodat greu cu această funcție, motiv pentru care comandantul Marinei Militare avea să constate: Deși a corespuns numai în parte sarcinilor de secretar al Consiliului Militar, îl apreciez ca pe un ofițer bun și cu perspective în alte funcții decât cele legate de atribuțiuni de cadre, secretariat etc., fapt pentru care a și fost propus pentru a urma cursul academic. Astfel, în perioada 24 noiembrie 1953-13 octombrie 1956 a urmat cursurile Facultății de Marină din cadrul Academiei Militare Generale "I. V. Stalin“ din București. La sfârșitul primului an de studii, șeful instituției avea să constate faptul că Ofițerul s-a schimbat într-o măsură apreciabilă în bine, a devenit mai exigent, punctual, mai modest. Totuși, ofițerul mai are lipsuri în ce privește modul de a pune problemele, uneori vorbește în numele colectivului, are lipsuri în manifestarea semnelor de politețe militară, nu este destul de perseverent în muncă, din care cauză rezultatele la învățământ nu sunt proporționale cu posibilitățile. La 30 septembrie 1955 a fost avansat la gradul de căpitan-locotenent, întrucât "a muncit mai organizat, mai temeinic, lichidând atitudinea de supraapreciere a cunoștințelor sale, a obținut o creștere categorică în însușirea învățământului materializat prin calificativul general Foarte Bine.
Între 13 octombrie 1956-12 martie 1957 a fost lector la Catedra de Tactica și Tehnica Marinei Militare a Academiei Militare Politice "Gheorghe Gheorghiu-Dej", ulterior fiind numit comandantul distrugătorului 2 din Divizionul 418 Distrugătoare al Brigăzii 214 Nave. La comanda celei mai bune nave din divizion, Sebastian Ulmeanu s-a dovedit a fi, în accepțiunea comandantului Divizionului, un bun organizator al tuturor activităților. Este exigent cu subordonații, mai puțin cu el însuși. Este satisfăcător de disciplinat. Ia hotărâri operative și de cele mai multe ori juste. Ofițerul este prea încrezător în forțele sale uneori și nu ia în seamă sfaturile celor mai mari întotdeauna. Cu toate acestea, comandantul său nu se îndoia de faptul că este un comandant de navă în formare cu mari perspective. Cu un singur amendament, cel al comandantului Brigăzii: "Trebuie ferit de îngâmfare."
La 23 ianuarie 1959 a fost avansat la gradul de căpitan de rangul III și numit șef de Stat Major al Bazei 42 Maritime, comandantul acesteia, căpitanul de rangul I Gheorghe Popa fiind satisfăcut de performanțele sale profesionale.
La 26 mai 1961 a fost numit specialist Observare Transmisiuni (și șef al Secției Observare Radiotehnică și Vizuală, funcție nou înființată) la C.M.M., iar de la 12 mai 1962, a devenit comandantul Regimentului 110 Radiotehnic și Transmisiuni.
Apreciat de comandantul Marinei Militare ca un ofițer cu mare putere de muncă, cu voință, cu personalitate și disciplinat, la 22 august 1963 a fost avansat la gradul de căpitan de rangul II și numit comandantul Diviziei 42 Maritime, funcție pe care a îndeplinit-o până la 15 februarie 1966. Rezultatele notabile obținute de această Mare Unitate la inspecția ministrului Forțelor Armate și ieșirea navelor în rada Sulina, din luna iulie 1964, au dovedit capacitatea de conducere și buna pregătire a căpitanului de rangul 2 Sebastian Ulmeanu Deși la luarea comenzii, Marea Unitate prezenta mari deficiențe din punct de vedere al ordinii militare și un mare număr de evenimente grave și abateri disciplinare - preciza comandantul Marinei Militare - totuși, muncind cu mult simț de răspundere și tenacitate, căpitanul de rangul 2 Ulmeanu, împreună, cu Consiliul Politic și Statul său Major, a reușit să schimbe starea de lucruri. A controlat cu exigență fiecare unitate și subunitate din subordine, stabilind măsurile de luat și timpul necesar.
La 23 august 1966 a fost avansat la gradul de căpitan de rangul I, iar la 15 februarie 1966 a fost numit locțiitor al comandantului Marinei Militare pentru pregătirea de luptă și învățământ. Mulțumit de sprijinul primit din partea acestuia, fapt care a condus la îndeplinirea lună de lună a planurilor de pregătire de luptă și la obținerea unor rezultate superioare la sesiunile de examene din cele două școli ale Marinei Militare, comandantul acesteia, viceamiralul ing. Grigore Marteș îi recomanda să acorde în continuare o atenție mai mare dotării cabinetelor de specialitate de la Școlile Marinei Militare și asigurării bazei materiale a pregătirii de luptă în unitățile și Marile Unități.
La 1 noiembrie 1969 a devenit locțiitor al comandantului Marinei Militare, iar la 13 decembrie 1973 a preluat comanda Marinei Militare, la cârma căreia s-a aflat aproape 6 ani.
La 21 martie 1979 a fost promovat locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Secției Marină.
A fost distins cu numeroase ordine și medalii, printre care Medaliile "Meritul Militar", clasele a II-a și I, "Medalia Muncii", Medalia " A XX-a aniversare a apărării patriei", Medalia jubiliară "A XX-a aniversare a Zilei Forțelor Armate ale R.S.R.", Medalia "A XXV-a aniversare a eliberării patriei", Medalia "A 50-a aniversare a P.C.R.", Medalia "25 de ani de la proclamarea Republicii", Medalia "30 de ani de la eliberarea României de sub dominația fascistă", Medalia "A XXX-a aniversare a Zilei Armatei R.S.R.", Ordinul "Steaua R.S.R.", clasa a V-a, Ordinele "Meritul Militar", clasele a III-a și a II-a, Ordinul "Apărarea Patriei", clasa a III-a, Ordinul "23 August", clasa a III -a.


 
Viceamiral Ioan Mușat (1979-1989)

Viceamiralul Ioan Mușat (n. 1928, Râmnicu Sărat-d. 2002, Constanța) a fost membru al C.C. al P. C. R. (1979-1989) și deputat de Galați și Constanța (1980-1989) în Marea Adunare Națională. Pe treptele ierarhiei militare a evoluat de la gradul de locotenent (1952), primit la absolvirea Școlii de Ofițeri de Marină, până la cel viceamiral (1984). A devenit comandant al Marinei Militare având gradul de căpitan de rangul I (deținut din anul 1972), ulterior primind gradele de contraamiral (1979) și viceamiral (1984).

Ioan Mușat a absolvit, la 23 august 1952 Școala de Ofițeri de Marină, cu gradul de locotenent, fiind repartizat comandant de navă la Divizionul 319 Vedete Torpiloare Mangalia.
În perioada 26 decembrie 1953-11 noiembrie 1955 a fost comandant de pluton la Școala de Specialiști și Cartnici a Marinei Militare.
În perioada 11 noiembrie 1955-15 octombrie 1956 a fost șef de Stat Major de batalion.
În perioada 5 aprilie 1960-31 august 1962 a fost șef de Stat Major al Divizionului 93 Vedete Torpiloare.
Între 25 decembrie 1962-28 decembrie 1963 a fost comandantul Divizionului Dragoare de Radă.
În perioada 28 decembrie 1963-19 august 1966 a urmat cursurile Academiei Militare Generale.
Între 19 august 1966-15 septembrie 1973 a fost comandantul Divizionului 133 Vedete.
În perioada 15 septembrie 1973-14 martie 1979 a fost comandantul Centrului de Instrucție al Marinei Militare Mangalia.
De la 14 martie 1979 la 30 decembrie 1989 a fost comandantul Marinei Militare.
A fost membru al C.C. al P.C.R. (23 noiembrie 1979-24 noiembrie 1989) și deputat de Galați și Constanța (9 martie 1980-22 decembrie 1989) în Marea Adunare Națională.
A fost distins cu Medalia "Meritul Militar" clasele a II-a și I, Ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a și I, Medalia "Virtutea Ostășească" clasa I (1968), Ordinul "Tudor Vladimirescu" clasa a V-a (1969), Medalia "A 50-a aniversare a P.C.R." (1971), Medalia "25 de ani de la proclamarea Republicii" (1972), Ordinul "Steaua R.S.R." (), Medalia "A XXV-a aniversare a eliberării patriei" (1969), Medalia "30 de ani de la eliberarea României" (1974), Medalia "A XXX-a aniversare a zilei armatei R.S.R." (1974), Medalia bulgară "Pentru întărirea prieteniei în luptă" (1981), Medalia comemorativă "A 40-a aniversare a R.S.R." (1984), Medalia polonă "Frăția de arme" (1986), Medalia ungară "Frăția de arme" (1986), Medalia sovietică "A 70-a aniversare a Forțelor Armate" (1988), Medalia "A 30-a aniversare a armatei germane naționale" (1986) și Medalia sovietică "40 de ani de la victoria în război 1941-1945" (1985).


 
Amiral Aron Mihai (1989 - 1990)

Amiralul Mihai Aron (n. 1927, Caransebeș-d. 1994, București) s-a remarcat ca un foarte bun ofițer de stat major. Pe treptele gradelor militare a evoluat de la sublocotenent (1949), primit după absolvirea Școlii Militare de Ofițeri de Marină, la gradul de amiral (din 30 decembrie 1989). Între anii 1966-1972 a fost comandantul Diviziei 42 Maritime. După Revoluția din decembrie 1989, comandant al Marinei Militare și președintele Comisiei Superioare a M. Ap. N. La numirea în funcția de comandant al Marinei a primit gradul de amiral (la 30 decembrie 1989).

Mihai Aron a urmat în perioada 1947-1949 cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Marină. În foaia calificativă pe anul 1948, locotenent-comandorul Andrei Tudorică îl aprecia drept un element foarte bine pregătit din punct de vedere profesional. Cultura generală dezvoltată și caută mereu să și-o dezvolte. Are posibilități frumoase de asimilare. A dat bune rezultate în muncă. […] Arată mult interes pentru navigație și torpile. Citat pe Ordinul de Zi pe Armată nr. 5/1948 pentru devotamentul deosebit în muncă la bordul navei "Mircea" în timpul unei puternice furtuni.Disciplinat. Muncitor. Modest și corect. Are bune aptitudini de instructor. Apreciem că poate da rezultate mai bune îmbarcat decât la uscat.
Între 19 septembrie-18 octombrie 1948 a fost detașat la Regimentul Artilerie Marină, iar între 18 octombrie-4 noiembrie la Bateria "Horia", pentru stagiu la trupă.
În perioada 1 octombrie 1949-26 octombrie 1950 a fost ofițer cu navigația pe nava-școală "Libertatea".
Între 26 octombrie 1950 și 5 septembrie 1952 a fost ofițer-elev la Facultatea Marină din cadrul Academiei Militare Generale.
La 5 septembrie 1952 a fost numit șef de Stat Major la Divizionul 418 Distrugătoare.
Între 18 octombrie 1952-20 aprilie 1954 a fost ofițer secund pe distrugătorul D 11. Între 20 aprilie 1954-1 decembrie 1955 a fost comandant al distrugătorului D 11. Nava comandată de el a fost în acea perioadă prima navă a Divizionului Distrugătoare" - aprecia comandantul Brigăzii 214 Nave. "Datorită calităților morale ale comandantului - exigența, spiritul organizatoric, hotărârea și curajul – ofițerul a reușit să facă din echipajul său un echipaj disciplinat și bine instruit. În anul 1955 nava comandată de le a fost distinsă cu "Drapelul Roșu al C.C. al U.T.M. pentru Forțele Maritime Militare.
Între 1 februarie 1955-28 mai 1956 a fost ofițer direcțional pentru Flotila de Dunăre, în Direcția Operații a M.St.M., iar între 28 mai 1956-18 aprilie 1959 ofițer direcțional pentru Forțele Maritime Militare în Secția Operații din Direcția Operații din M.St.M., fiind considerat un ofițer disciplinat, corect, cinstit și modest. […] Are simț organizatoric de stat majorist foarte dezvoltat și are o mare putere de muncă.
Între 18 aprilie 1959-12 mai 1960 a fost ofițer cu operațiile și locțiitor al șefului Secției Marină din Direcția Operații a Marelui Stat Major.
De la 12 mai 1962-15 februarie 1966 a fost șef de Stat Major al Diviziei 42 Maritime din Mangalia, căpitanul de rangul 1 Dumitru Munteanu, comandantul Diviziei 42 Maritime apreciind că are cunoștințe temeinice de specialitate și le aplică corect în viața practică. Are calitățile unui bun marinar. Îi place viața la bordul navei, se orientează bine în mare, ia hotărâri juste în mod calm și operativ. Muncește cu simț de răspundere, în mod organizat și dă dovadă de inițiativă în activitatea sa. Are putere de analiză și știe să aleagă esențialul din problemele pe care le rezolvă.
Între 15 februarie 1966-14 decembrie 1972 a fost comandant al Diviziei 42 Maritime, comandantul Marinei Militare, viceamiralul ing. Grigore Marteș apreciind că ofițerul manifesta competență în conducerea unităților de nave, având o bună pregătire tactic-operativă. Cunoaște bine regulamentele militare generale și de marină și se străduiește în continuare pentru traducerea lor în practică. Ofițerul este serios, muncitor, principial și tenace în ducerea la îndeplinire a ordinelor eșaloanelor superioare și a celor elaborate de el.
La 14 decembrie 1972 a fost numit șef de Stat Major și locțiitor al comandantului la C.M.M. Foarte bun marinar - aprecia comandantul Marinei Militare, contraamiralul Sebastian Ulmeanu. "Are multă experiență la comandă de unități de nave, unde a dovedit această pregătire. Foarte bun stat majorist, dovedind reale calități pentru această muncă. Are o foarte bună capacitate de organizare și conducere, spirit de prevedere. Acordă mare atenție sarcinilor principale, dovedind fermitate în rezolvarea lor la nivelul calitativ superior, fără a scăpa din vedere totalitatea sarcinilor ce revin compartimentului ce-l conduce.
Între 1 octombrie 1974-31 ianuarie 1975 a urmat cursul postacademic la Grupa Marină din cadrul Academiei Militare Generale.
La 21 aprilie 1983 a fost numit locțiitor al șefului Marelui Stat Major și șef al Secției Marină, fiind apreciat de prim adjunctul ministrului Apărării Naționale și șef al Marelui Stat Major, generalul-colonel Vasile Milea drept un ofițer muncitor, conștiincios, profund și pătrunzător în ceea ce face, organizează sau conduce.
Între 1 noiembrie 1987-1 decembrie 1989 a fost locțiitor al șefului Marelui Stat Major.
De la 30 decembrie 1989-12 aprilie 1990 a fost comandantul Marinei Militare, iar între 12 aprilie-2 mai 1990 consilier principal al ministrului la Grupul de consilieri al M.Ap.N.
În perioada 2 mai-2 iulie 1990 a fost președinte al Comisiei Superioare a M.Ap.N.
A fost decorat cu Medalia Muncii (1953), Medaliile "Meritul Militar" clasele a II-a (1954) și I (1964), Medalia "Virtutea Ostășească" clasa I (1959), Ordinul "Steaua R.S.R." clasa V-a (1964), Ordinul "Meritul Militar" clasa a III-a (1964) și I (1974), Medalia "A XX-a aniversare a Zilei Forțelor Armate ale R.S.R." (1964), Medalia "30 de ani de la eliberarea României de sub dominația fascistă" (1974), Medalia "30 de ani ai Armatei Populare Bulgare" (1974) și Ordinul "Tudor Vladimirescu" (1981).
La 2 iulie 1990 a trecut în rezervă, contribuind activ la îndeplinirea obiectivelor U.N.C.M.R.R. - filiala București.


 
Amiral Gheorghe Anghelescu (1990-1997)

Amiralul Gheorghe Anghelescu (n 1934, Cătunu, jud. Teleorman-d. 2008, Constanța) -locotenent (1955), după absolvirea Școlii Militare de Ofițeri de Marină Constanța; amiral, din anul 2005, a îndeplinit, între altele, funcția de comandant al Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța, adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturilor Navale. În anul 1994 a fost distins la Washington de către oficialitățile americane cu "Legiunea de Merit" în grad de căpitan-comandor, "pentru conduita meritorie excepțională în îndeplinirea remarcabilă a serviciului militar în perioada 1990-1994, în această perioadă, domnul viceamiral Anghelescu dând dovadă în mod constant de dedicare totală în pregătirea unei flote maritime puternice de război atât de necesară menținerii păcii mondiale, remarcându-se prin eforturile sale concertate de a întări puternicele legături de încredere și respect reciproc care există între Forțele Navale Române și cele ale Statelor Unite ale Americii".
A devenit comandant al Marinei Militare deținând gradul de viceamiral (primit în anul 1990), ulterior primind gradul de amiral (1995).


Gheorghe Anghelescu a fost elev al Școlii Militare de Ofițeri de Marină din Constanța, pe care a absolvit-o la 23 august 1955.
Și-a început cariera de ofițer de marină în funcția de comandant Unitate de Luptă Navigație pe monitorul 1. La 26 noiembrie 1955 a devenit ofițer-elev la Cursul specializare pentru studii în U.R.S.S. iar la 29 septembrie 1956, ofițer-elev în cadrul Academiei Militare Generale, Facultatea Arme, Secția Marină, pe care a absolvit-o în 1959.
La 3 octombrie 1959 a fost numit ofițer secund pe dragorul de radă 17 din Divizionul 174 Dragoare de Radă Sulina, iar la 23 noiembrie 1959, a preluat comanda dragorului de radă 27 din cadrul aceleiași unități, mutată la Tulcea.
La 29 august 1963 a fost încadrat ofițer operativ pentru Apărarea contra Minelor în Biroul Operații Cercetare în cadrul Diviziei 42 Maritime Mangalia, iar la 17 septembrie 1964, ofițer cu pregătirea tactico-operativă în Biroul Operații Cercetare din această mare unitate operativă a Marinei Militare.
La 12 mai 1965 a fost promovat șef de Stat Major la Divizionul 50 Vânătoare de Submarine.
La 28 noiembrie 1968 i s-a încredințat comanda acestui divizion de elită din Divizia 42 Maritimă.
La 7 septembrie 1971 a revenit ca ajutor în Biroul Operații al Diviziei.
La 29 iulie 1972 a preluat comanda Centrului Radioelectronic și Observare "Callatis" din Constanța. Concomitent, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității București, pe care a absolvit-o în anul 1975.
La 1 iulie 1975 a fost promovat locțiitor al șefului de Stat Major în Comandamentul Marinei Militare.
La 20 decembrie 1977 a revenit ca șef de Stat Major și primul locțiitor al comandantului în comandamentul Diviziei 42 Maritime.
În 1978 a urmat Cursul postacademic de perfecționare comandanți și state majore, Secția Marină.
La 17 decembrie 1980 a fost numit comandantul Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța.
În perioada 15 septembrie 1983-14 iulie 1984 contraamiralul Gheorghe Anghelescu a urmat cursul postacademic superior în cadrul Academiei Militare București.
La 1 aprilie 1986 a fost numit adjunct al Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și șef al Departamentului Transporturilor Navale.
Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 a revenit în Comandamentul Marinei Militare, la 3 ianuarie 1990 încredințându-i-se comanda Brigăzii 24 Fluviale Brăila.
La 1 aprilie 1990 a preluat comanda Marinei Militare.
În urma reformei organismului militar, la 30 noiembrie 1993 a devenit șeful Statului Major al Marinei Militare.
La 1 octombrie 1997 a solicitat ieșirea la pensie.
A fost distins cu Medalia "Meritul Militar" clasa a II-a (1957), Medalia "Meritul Militar" clasa I (1965), Medalia "Virtutea Ostășească" clasa I (1968), Medalia "A 25 aniversare a eliberării" (1969), Ordinul "Meritul Militar" clasa a III-a (1970), Medalia "A 50-a aniversare a P.C.R." (1971), Ordinul "Meritul Militar" clasa a II-a (1975) și Ordinul "Meritul Militar" clasa I (1980).


 
Amiral dr. Traian Atanasiu (1997-2001)

Amiralul Traian Atanasiu (n. 1947, Mangalia) a îndeplinit, între altele, funcția de comandant al Divizionului 339 Vânătoare de Submarine din cadrul Diviziei 42 Maritime și de comandant al Divizionului 79 Vânătoare de Submarine. A parcurs treptele gradelor militare de la gradul de locotenent (1968), primit odată cu absolvirea Școlii Militare Superioare de Marină Constanța, până la cel de amiral în rezervă (2008). A fost numic comandant al Marinei având gradul de contraamiral (deținut din anul 1996), primind apoi gradul de viceamiral (în anul 1998). În prezent este lector universitar în cadrul Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" Constanța, membru al Asociației "Clubul Amiralilor" și al Ligii Navel Române.

Traian Atanasiu a urmat trei ani la Liceul Militar "Dimitrie Cantemir" și un an la Liceul Militar "Ștefan cel Mare" din Câmpulung Moldovenesc, pe care l-a absolvit în anul 1965.
La 30 decembrie 1968 a absolvit Școala Militară Superioară de Marină Constanța, cu gradul de locotenent, fiind numit comandantul Unității de luptă Observare, Transmisiuni și Radioelectronică pe dragorul de bază 60 din Divizionul 146 Dragoare al Diviziei 42 Maritime.
În perioada 15 septembrie 1969-15 mai 1970 a urmat Cursul de cercetare operativă organizat de Direcția Informații.
La 23 august 1973 a devenit ofițer-elev al Academiei Militare Generale București, pe care a absolvit-o la 20 august 1975, fiind numit comandantul dragorului de bază 62.
La 20 august 1976 a fost numit șeful Transmisiunilor Diviziei 42 Maritime.
La 15 august 1978 a fost numit ofițer 2 în Biroul Mecanizarea și Automatizarea Conducerii Trupelor în cadrul C.M.M.
În perioada 1 octombrie 1978-30 august 1979 a fost detașat ca ofițer 2 maritim la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime "NAVROM" Constanța.
La 22 iunie 1980 a preluat comanda vânătorului de submarine 33 din cadrul Divizionului 339 Vânătoare de Sumbarine.
La 30 mai 1981 a fost numit comandantul vânătorului de submarine 260, iar la 3 martie 1985, comandantul Divizionului 339 Vânătoare de Submarine din cadrul Diviziei 42 Maritime.
În perioada 1 septembrie-1 decembrie 1988 a urmat Cursul postacademic cu profil unic pentru comandanți de regimente.
La 7 septembrie 1990 a preluat comanda Divizionului 79 Vânătoare de Submarine.
Între 15 februarie-15 august 1994 a urmat cursurile Colegiului Național de Apărare.
La 6 noiembrie 1995 a fost numit locțiitor al șefului S.M.M.M., iar la 1 mai 1997 șeful S.M.M.M.
La 1 ianuarie 2002 a fost numit director adjunct al S.M.G., iar la 15 februarie 2002, a fost trecut în rezervă, prin aplicarea art. 85, alin. 1, litera e din Legea 80/1995.
Este doctor în științe militare, cu teza "Contribuții la studiul doctrinei și diplomației navale românești în actualul context geopolitic și geostrategic (1998-2000)".
Este distins cu Medalia "Meritul Militar" clasele a II-a și I, Ordinul "Meritul Militar" clasele III, II și I și Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce (2000).
Este coordonatorul lucrării "Politica navală și diplomația navală", apărută la Editura Militară București (1998) și autor al unui număr de zeci de articole de specialitate și al unei inovații.


 
Amiral Corneliu Rudencu (2002-2004)

Amiralul Corneliu Rudencu (n. 1947, Constanța) a fost primul comandant al Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu" Brăila, între anii 1995-1997. A parcurs treptele gradelor militare de la cel de locotenent (1968), primit la absolvirea Școlii Militare Superioare de Marină din Constanța, până la cel de amiral (2004). În perioada 2000-2002 a îndeplinit funcția de adjunct al șefului Statului Major General. La numirea în fruntea Statului Major al Forțelor Navale a primit gradul de viceamiral (la 1 ianuarie 2002), devenind amiral prin acordarea gradului la 31 martie 2004, dată la care a fost trecut în rezervă.

Corneliu Rudencu a urmat cursurile Liceului Militar "Ștefan cel Mare" din Câmpulung Moldovenesc, după care, la 30 decembrie 1968, a absolvit Școala Militară Superioară de Marină din Constanța, cu gradul de locotenent, fiind repartizat comandantul Unității de luptă Observare, Transmisiuni și Radiotehnic pe Vânătorul de Submarine 51 din Divizionul 50 Vânătoare de Submarine.
La 12 ianuarie 1971 a fost numit specialist cu Trasmisiunile la Divizionul 129 Nave Auxiliare din Divizia 42 Maritimă.
La 30 decembrie 1972 a fost avansat la gradul de locotenent major. La 31 iulie 1974 a fost numit specialist cu Transmisiunile și Radiotehnic la Divizionul 146 Dragoare de Bază.
În perioada 23 septembrie 1975-19 august 1978 a urmat cursurile Academiei Militare București, după absolvire fiind repartizat șef al Cercetării în Statul Major al Diviziei 42 Maritime.
La 30 decembrie 1977 a fost avansat la gradul de căpitan-locotenent.
În perioada 1 octombrie 1978-30 septembrie 1979 a fost detașat la Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime "NAVROM" Constanța.
În perioada 5 iunie 1980-27 aprilie 1982 a fost comandantul Vânătorului de Submarine 34, respectiv 33 din Divizionul 339 Vânătoare de Submarine.
Între 27 aprilie 1982-30 iunie 1989 a fost comandantul Divizionului 174 Dragoare de Radă, ulterior al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine și Dragoare de Radă Sulina.
În anul 1985 a urmat cursul postacademic de perfecționare comandanți și șefi de State Majore de divizioane de nave.
În perioada 3 ianuarie 1990- 30 noiembrie 1993 a fost șef de Stat Major al Brigăzii 27 Fluvial-Maritime Tulcea, respectiv comandantul acesteia, între 1 decembrie 1993-30 martie 1995.
Între 30 martie 1995-13 iunie 1997 a fost primul comandant al Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu" Brăila, implicându-se activ în viața comunității brăilene și participând la activități comune cu reprezentanții autorităților administrației publice locale.
În perioada 15 februarie-13 august 1995 a absolvit Colegiul Național de Apărare.
La 13 iunie 1997 a fost promovat locțiitor al șefului S.M.M.M.
La 15 noiembrie 2000 a fost numit adjunct al șefului Statului Major General.
La 1 ianuarie 2002 a fost înaintat la gradul de viceamiral, fiind numit șeful Statului Major al Forțelor Navale.
Prin Decretul nr. 133 din 15 martie 2004, la 31 martie 2004, a fost înaintat la gradul de amiral, fiind trecut în rezervă.
A fost distins cu Medalia "Meritul Militar" clasele a II-a și I, Ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a și a II-a, Medalia comemorativă "A 40-a aniversare a revoluției de eliberare socială și națională", Ordinul Național "Pentru Merit" în grad de mare ofițer ș.a.


 
Amiral dr. Gheorghe Marin (2004-2006)

Amiralul Gheorghe Marin (n. 1952, Negru Vodă, jud. Constanța) - absolvent al Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța în anul 1974, cu gradul de locotenent - a fost, între anii 1989-1995, șeful Centrului de Calcul al Marinei Militare. În anul 1993 a obținut titlul de doctor în științe militare - devenind primul doctor în științe militare din Marină. În perioada 1999-2003 a fost comandantul (rectorul) Academiei Navale "Mircea cel Bătrân". A fost numit în funcția de șef al Statului Major al Forțelor Navale având gradul de contraamiral (acordat în anul 2003), primind apoi gradul de viceamiral (2005). Din 12 septembrie 2006, prin Decret al Președintelui României, este șef al Statului Major General, fiind pentru prima oară în istoria Armatei României când un comandant al Forțelor Navale este consacrat în fruntea acestei instituții. La 3 noiembrie 2006 a primit gradul de amiral. Este, între altele, Doctor Honoris Causa al Universității "Dunărea de Jos" din Galați și membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (din 2006).

Amiralul Gheorghe Marin s-a născut la 1 ianuarie 1952, în comuna Negru Vodă, jud. Constanța. După absolvirea liceului, în anul 1970, a devenit student al Facultății de Navigație din cadrul Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța, pe care l-a absolvit în anul 1974, cu gradul de locotenent.
După absolvire a fost repartizat comandant al Serviciului Transmisiuni la bordul unei vedete purtătoare de rachete.
În perioada 1978-1980 a fost ofițer-elev al Facultății de Arme din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare București, pe care a absolvit-o al doilea din promoție, fiind numit comandant de vedetă purtătoare de rachete în cadrul Brigăzii 29 Vedete Mangalia.
Între 1981-1985 a fost ofițer în Biroul de automatizare a conducerii trupelor în Statul Major al Forțelor Navale.
În anii 1982-1983 a urmat Cursul postacademic de analiști de Stat Major la Academia de Înalte Studii Militare București iar în perioada 1982-1987, a urmat cursurile Facultății de Planificare și Cibernetică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice București.
În perioada 1985-1989 a fost șeful Atelierului de Proiectare-Programare din cadrul Centrului de Calcul al Forțelor Navale iar între 1989-1995 șeful Centrului de Calcul al Marinei Militare.
În anul 1990 a absolvit Cursul de inginer de sistem la Centrul de Perfecționare în Informatică de pe lângă Comisia Națională de Informatică.
În anul 1993 a obținut titlul de doctor în știinte militare – specializarea Cercetare Operațională, cu teza "Fundamentarea complexă a procesului decizional privind folosirea în luptă a forțelor de lovire ale Marinei Militare", fiind primul doctor în științe militare din Marină.
Între anii 1995-1999 a fost comandantul Brigăzii de Cercetare și Observare Radioelectronică a Marinei Militare. În anul 1999 a urmat Cursul internațional de strategie și economie a apărării la Colegiul "George C. Marshal" din Germania.
În perioada 1999-2003 a fost comandantul (rectorul) Academiei Navale "Mircea cel Bătrân". În anul 2000 a absolvit Colegiul Național de Apărare București, iar în anul 2002 a obținut masteratul în domeniul Management-marketing în transporturi navale, porturi, zone libere și burse.
Între anii 2003-2004 a fost director al Statului Major General. Totodată, a participat la Seminarul anual pentru generali și amirali "SILK ROAD 2002" la Centrul de pregătire PfP din Ankara (2002) și a urmat Cursul pentru generali și amirali la Colegiul NATO din Roma (2003).
La 1 aprilie 2004 a fost numit șeful Statului Major al Forțelor Navale.
Este autorul a 30 de lucrări, printre care: "Generarea de rapoarte pe baze de date. Metodologie de aplicații" (1999), "Visual Fox Pro 5.0. Programare prin exemple" (1999), "Baze de date pentru aplicații Desktop" (1999), "Baze de date relaționale. Concepte Fox Pro. Aplicații" (2000), "Multimedia ToolBook. Utilizare și programare" (2001), "Introducere în AutoLisp prin exemple" (2001), "Activitatea Statelor Majore în viziunea forțelor armate NATO" (2001), "Limbajul C-Programare prin exemple" (2001), "Cercetări operaționale. Programare liniară" (2002), "Limbajul C – modurile text și grafic – prin exemple" (2002), "Cercetări operaționale. Grafuri. Teoria așteptării. Teoria deciziei" (2003), "Limbaje MySQL si PHP. Programare WEB sub Windows" (2003), "Proiectare asistată de calculator. AutoCAD și AutoLISP" (2004), opt manuale, printre care "Folosirea calculatorului specializat CE-600 în rezolvarea calculelor tactice pentru folosirea în luptă a forțelor și a problemelor de cinematică navală", "Calculatorul CE-109, programe pentru calcule de dragaj și minare"; nouă tratate de specialitate, printre care "Conducerea în domeniul militar" (1989), "Câmpul de luptă cibernetizat" (1991), "Riscul și decizia militară" (1994), "Puterea maritimă și diplomația navală" (1998), "Tehnici de elaborare a aplicațiilor pentru baze de date" (1999) și "Utilizarea Forțelor Navale în operații de sprijin al păcii" (2000).
De asemenea, a publicat peste 35 de articole, printre care "Simularea navală și rolul ei în pregătirea acțiunilor de luptă", în "Buletinul Marinei Militare" nr. 1/1992, "Automatizarea și cibernetica tehnicii de guvernare a navelor militare", în "Buletinul Marinei Militare" nr. 1/1994, "Aplicații ale inteligenței artificiale în domeniul militar", în "Buletinul Marinei Militare" nr. 1/1994, "Modern conceptions in the modelling of the resources allocation", în "UN International Journal", 1995, IANCRE New York, USA, "Noi coordonate ale actului decizional militar", în "Buletinul Marinei Militare" nr. 2/1995, "Sistemul cibernetic de acțiune submarin-antisubmarin", în "Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare" nr. 2/1997, "Analiza sistemică a eficienței economice a sistemelor militare", în "Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare" nr. 2/1998, "Managementul riscului. Metode și procedee de optimizare a deciziilor în condiții de risc", în "Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare nr. 1/1999", "Opinii privind relația executant-manager-lider" (2000), "Componenta informatică a războiului informațional" (2001), "Considerații privind rolul forțelor navale într-o mare închisă" (2001), "Dezvoltarea economică și resursele umane" (2001), "Crearea de componente Active X cu visual Fox-Pro AOI/LCK" (2001), "Folosirea fișierelor de sunet în Multimedia ToolBook" (2001), "Optimizare euristică" (2001), "Tehnologii client/server în proiectarea bazelor de date cu Visual C ++" (2001).
În perioada 1994-1995 a făcut parte din comitetul de redacție al "Buletinului Marinei Militare".
Este membru al Asociației Generale a Economiștilor din România (1999), membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință (2000), membru al Asociației Internaționale a Profesorilor de Marină (2000), membru al Asociației Balcanice a Mediului (BENA) (2000), membru în Consiliul științific al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Marină "Grigore Antipa" (2000), membru al Fundației Colegiului Național de Apărare (2000), membru al Asociației "George C. Marshal" - România (2000).


 
Viceamiral Dorin Dănilă (2006-2010)

Fiul Mariei și al căpitan-comandorului de aviație Nicolae Dănilă, viceamiralul Dorin Dănilă s-a născut pe 29 iunie 1953, la Brașov.
După perioade mai scurte sau mai lungi, trăite aproape de aerodromurile militare din Ploiești și București, în anul 1958 tatăl este numit lector la Catedra de Radio a Școlii Militare de Maiștri de Aviație "Traian Vuia" din Mediaș.
După absolvirea claselor primare la Școala generală nr. 1 din Mediaș - învățător doamna Calcatinge, respectiv a cursurilor giumnaziale în cadrul Liceului nr. 1 "Stephan Ludwig Roth" din același burg transilvănean, a urmat clasa a IX-a liceală în cadrul aceleiași instituții de învățământ. Dorința de a călători pe mare îi este trezită în clasa a-II-a de lectura cărții lui Jules Verne "Doi ani de vacanță", după cum a afirmat în mai multe rânduri și-l va face să se îndrăgostească pentru totdeauna de mare și oamenii ei.
Orașul transilvan devine pentru viitorul viceamiral locul trăirilor de neuitat ale copilăriei și a unei părți din adolescență, care-i vor marca personalitatea. Calmul, rigurozitatea, ambiția, tenacitatea, seriozitatea și patriotismul ardelenilor se vor imprima adânc în felul său de a fi. Vacanțele de vară trăite în apropierea Cetății Neamțului, pe locurile de baștină ale părinților, descendența germană pe linie maternă (stră-stră-bunicul, arhitectul Johan Brandel, cel care a restaurat Palatul de la Ruginoasa, construit biserici și mănăstiri în județul Neamț) vor trezi în sufletul copilului și adolescentului dragostea de frumos, visările călătorilor plecați pe întinsurile de apă dar, mai ales, dragostea pentru oameni și locurile mirifice ale României.
Preocupat de studiul știintelor exacte, se evidențiază în cadrul olimpiadelor de matematică pe plan local și județean, la care participă între anii 1966-1972. Are șansa să studieze matematica, fizica și chimia cu profesori deosebiți, printe care profesorii Eva Sireteanu (fiica părintelui rachetei cu trepte și zborurilor spațiale, Hermann Oberth) Teodora Barna,Vlădescu, Langa, cărora le păstrează o vie recunoștință. Își amintește cu drag și de cei de la care a învățat să aprecieze științele umaniste: Ileana Rîpaș, Florina Capșa, Elena Jimon, Elena Vlăduțiu, Daniel Cosmescu.
Este preocupat de practicarea disciplinelor sportive atât de vară cât și de iarnă, cu rezultate meritorii, pe plan local și judetean în atletismul de semifond și fond în cadrul "Crosului tineretului" și competițiilor școlare. Pasiunea pentru sport o va impune mai târziu și subordonaților săi, fiind un susținător al educației prin sport atât pentru marinari ca indivizi cât și ca echipă, sub devizele latine "Citius, Altius, Fortius" și "Mens sana in corpore sano"
În anul 1970 s-a transferat în clasa a X-a la Liceul Militar "Dimitrie Cantemir" Breaza, pe care l-a absolvit în anul 1972. În această etapă a devenirii viitorului ofițer de marină s-a bucurat de un colectiv deosebit de colegi, cu care a reușit să treacă mai ușor peste rigoarea vieții de militar la o vârstă când frământările și revoltele interioare specifice adolescenței nu puteau să nu izbucnească, uneori cu urmări și în plan disciplinar. Dirigintele clasei, profesorul de fizică Dorin Niță, profesorii Ștefan Marinescu, Claudia Giumanca, Viorica Dumitru, Iulian Soiu, maiorul Florea Niță, locotenentul Mihai Floca și alții cu mult tact și răbdare au contribuit la atenuarea impactului regimului militar asupra tinerilor ce-și aleseseră să urmeze cariera militară.
În perioada 1972-1976 a urmat cursurile Facultății de Navigație-Secția Militară a Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța, pe care a absolvit-o al doilea în promoție. A fost ajutat în a-și realiza visul de a ajunge ofițer de marină militară de comandanți și profesori de excepție, pe care și-i amintește cu plăcere: viceamiralul ing. Ilie Ștefan, comandantul de cursă lungă Constantin-Bibi Costăchescu (comandantul submarinului "Delfinul" în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), contraamiralul de flotilă în retragere Petre Zanfir (veteran de război și comandant al navei-școală "Mircea" în 1966 în Golful Biscaia, pe timpul deplasării pentru reparații în Șantierul Naval "Blohm und Voss" din Hamburg), comandorul Bălăbănescu, comandorul Ciobanu, contraamiralul de flotilă în retragere Eugen Ispas, comandorul Spălățelu și mulți alții care l-au învățat tainele marinăriei, secretele vieții pe mare trăită între apă și cer ,dragostea de patrie și valorile ei și, nu în ultimul rând, i-au insuflat spiritul de învingător.
În calitate de cadet, a efectuat practica la bordul navelor militare și a navei-școală "Mircea", cu care a participat la voiajul de instrucție din 1974 în estul Mării Mediterane, cu escale în porturile Alexandria și Beirut.
Pasiunea pentru sport nu este abandonată. Participă la concursurile atletice locale și spartachiadele militare de vară între școlile militare la Sibiu trei ani la rând. Este declarat campion militar cu echipa, la patrula militară în 1974, 1976, cu ștafeta 4x400 metri 1975 și se clasează la individual pe locul III, la 800 metri în 1974; 1975 și la 1500 metri în 1975.
Avansat locotenent la 23 august 1976, și-a început cariera militară în cadrul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine Mangalia, în funcțiile de comandant Unitate de Luptă Observare, Transmisiuni și Radiotehnică pe vânătorul de submarine 2 (1976-1978), specialist cu Transmisiunile și Observarea Radiotehnică (1978-1980), respectiv comandant al vânătorului de submarine 1 (1980-1981). În aceasta perioadă, preocupat de tot ce însemna lupta cu submarinul, acest inamic deosebit de surprinzător și periculos, participă la marea majoritate a exercițiilor de căutare reală a submarinelor desfășurate în Marea Neagră, atât ca ofițer de stat major cu transmisiunile, cu navigația dar și în calitate de comandant de navă.
Participă la competițiile sportive militare și devine în anul 1977 campion pe Marina Militară la înot la 100 metri spate.
Urmare a aprecierilor și a rezultatelor remarcabile obținute în pregătire, în anul 1979 a fost înaintat la gradul de locotenent-major la excepțional. În același an a abolvit primul cursul de specialiști cu transmisiunile în cadrul Centrului de Instrucție al Marinei Militare Mangalia.
În perioada 1981-1983 a urmat cursurile Facultății de Comandă și Stat Major- Secția Marină din cadrul Academiei Militare București.
După absolvirea acestei prestigioase instituții militare de învățământ a Armatei României, a fost repartizat ca șef de stat-major și prim-locțiitor al comandantului Divizionului 174 Dragoare de Radă Tulcea din Brigada 27 Fluvial-Maritimă, unitate de nave care în perioada iulie 1986-februrie 1990 a fost redislocată în garnizoana Sulina.
În anul 1984 a fost avansat la gradul de căpitan-locotenent.
În anul 1987 a urmat Cursul postacademic de marină în cadrul Academiei Militare din București.
În perioada octombrie 1989-februarie 1990 a îndeplinit funcția de ofițer 2 în Biroul Operații din statul major al Diviziei 42 Maritime Mangalia iar între 1990-1994 a fost șef de stat-major al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine.
În anul 1990 a fost înaintat la gradul de căpitan de rangul 3 iar în anul 1993 la gradul de căpitan-comandor, la excepțional, pentru a doua oară în carieră.
În perioada 1994-1999 a îndeplinit funcția de comandant al Divizionului 50 Corvete, ulterior Fregate, din Mangalia, unitatea unde fusese repartizat ca locotenent la terminarea Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân".
La 31 iulie 1997 a fost avansat la gradul de comandor.
În acest timp a urmat Cursul de Drept umanitar internațional (1995) și Cursul de limba franceză (1998).
În perioada 1999-2000 a fost șef de stat major al Brigăzii 56 Nave Antisubmarin iar între 2000-2001 locțiitor al comandantului Flotilei 2 Maritime.
În anul 2001 a urmat Cursul de comunicare și relații publice pentru comandanți de mari unități.
În perioada 1999-2002 a fost numit comandant al marșurilor fregatelor participante la misiunile organizate în Marea Neagră în cadrul "Parteneriatului pentru Pace" 1996; 2001, respectiv "Cooperative Partner" (Ucraina 2000; Georgia 2001), "Sea Breeze" (Ucraina 1998) și "Black Sea Partnership" (Turcia 1996; 2000; 2003).
În perioada iulie 2001-februarie 2002 a îndeplinit funcția de șef al Secției Doctrină și Regulamente (Învățământ) în Statul Major al Forțelor Navale.
Între 14 februarie 2002-6 decembrie 2005 a fost comandantul Centrului 39 Scafandri Constanța.
În anul 2004 a absolvit Cursul postuniversitar de conducere strategică în cadrul Colegiului de Război, la Universitatea Națională de Apărare din București.
În perioada decembrie 2005-mai 2006 a îndeplinit funcția de comandant al Bazei Maritime Constanța.
Între 1 iunie-3 noiembrie 2006 a fost comandantul Comandamentului Flotei iar în perioada 3 noiembrie 2006-30 iunie 2010 șeful Statului Major al Forțelor Navale București.
Prin Decretul Prezidențial nr. 1237 din 3 noiembrie 2006 a fost înaintat în gradul de contraamiral de flotilă.
Printre realizările mandatului său se numără participarea unor fregate, corvete, dragoare maritime și militari din cadrul Forțelor Navale Române la exerciții internaționale NATO și regionale, precum "TURKISH MINEX", "DOGU AKDENIZ", "MCM LIVEX ANDROMEDA", "BLACKSEAFOR", "BLACKSEA PARTNERSHIP", "NOBLE MIDAS", "NUSRET", "MCM POSEIDON", "BREEZE/CERTEX", "EURASIA PARTNERSHIP CAPSTONE" și operația "ACTIVE ENDEAVOUR" din Marea Mediterană, Forțele Navale Române reușind să-și îndeplinească angajamentele asumate în cadrul NATO și al inițiativelor regionale la Marea Neagră. În perioada feb. 2008 - feb. 2009 Batalionul 307 Infanterie Marină a participat în cadrul detașamentelor RoFND XVI și XVII în compunerea Grupului de Luptă Multinațional de Vest al misiunii conduse de NATO în Kosovo - KAFOR. În același trend ascendent se înscrie efectuarea de către nava-școală "Mircea" a unor marșuri de instrucție în Marea Neagră, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic (9 iunie-10 august 2007, în Marea Mediterană și participarea la competiția nautică "Tall Ships Races 2007 Mediterranea"; 26 mai-18 septembrie 2008, 115 zile în Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Nordului și Marea Baltică, cu 10 escale în porturile Cagliari, Malaga, Rouen, Brest, Rotterdam, Copenhaga, Rostock, Fowey, Lisabona și Valletta și participarea la trei festivaluri maritime - "L’Armada de Rouen 2008", "La Fete du Brest" și "Hanse Sail Rostock 2008"; 12 aprilie-25 august 2009, în Marea Egee, Marea Mediterană și Oceanul Atlantic, cu escale în porturile Catania, Cadiz, Tenerife, Hamilton, Charleston, Boston, Ponta Delgada și Melilla și participarea la competiția nautică "Tall Ships Atlantic Challenge 2009" și 30 mai-24 iunie 2010, în Marea Neagră și Marea Mediterană, cu escale în porturile Istanbul, Brindisi și Izmir), implementarea programului de instruire a soldaților voluntari în cadrul Centrului de Instrucție Mangalia, operaționalizarea Grupului de Elicoptere Tuzla (1 mai 2006) și intrarea în serviciu a primului elicopter IAR 330 PUMA NAVAL (13 iulie 2007), înființarea Centrului de Instruire, Simulare și Evaluare al Forțelor Navale ca structură specializată în implementarea și conducerea instrucției operaționale/colective a navelor și echipajelor în acord cu prevederile aliate în acest domeniu, precum și alinierea procesului de evaluare la procedurile NATO (1 iunie 2007), înființarea Asociației Absolvenților Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" (17 martie 2007), oficializarea cooperării dintre Liga Navală din S.U.A. și Liga Navală Română (6 aprilie 2009), participarea Forțelor Navale Române la activități științifice și de promovare, precum Salonul Nautic Internațional București (25 februarie 2009), expoziția de tehnică navală Naval Defense Exhibition (2009), Târgul internațional BLACK SEA DEFENSE & AEROSPACE 2010 București, MIL FEST ș.a.
În calitate de șef al Statului Major al Forțelor Navale, viceamiralul Dorin Dănilă a participat la Conferința internațională de la Varna (24 aprilie 2007), Reuniunea comandanților Marinelor Militare din Europa CHENS (8-9 mai 2008 Stockhlom; 5-6 mai 2009 Varna-Bulgaria), Reuniunea comandanților Marinelor Militare din Marea Neagră și Reuniunea anuală a comandanților Marinelor Militare din BLACKSEAFOR (BSNC) Istanbul-Turcia 2007; Partenit-Ucraina 2008 și Varna-Bulgaria 2009.
În perioada 16-19 octombrie 2007 contraamiralul de flotilă Dorin Dănilă a participat la Simpozionul anual al comandanților Marinelor Militare "SEAPOWER 2007" cu tema "O strategie a cooperării pentru puterea maritimă în secolul 21", organizat la Newport, Rhode Island-S.U.A. iar între 14-17 octombrie 2008, la Simpozionul anual al comandanților Marinelor Militare "SEAPOWER 2008", organizat la Veneția, cu tema "Dialogul și cooperarea, două aspecte complementare ale securității maritime", alături de delegații din 27 de țări, printre care Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Franța, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia, Spania, India, Turcia și Bulgaria.
În cadrul unei ceremonii organizate la Istanbul în perioada 30 martie-1 aprilie 2009, șeful Statului Major al Forțelor Navale Române, contraamiralul Dorin Dănilă, în numele Guvernului României și comandantul Forțelor Navale Turce, amiralul Metin Atac, au semnat Memorandumul de înțelegere între Guvernul român și cel turc privind cooperarea sub egida Operațiunii Black Sea Harmony (OBSH), operațiune inițiată de Forțele Navale Turce în scopul asigurării securității maritime în Marea Neagră. Semnarea documentului menționat se înscrie pe linia eforturilor României de asigurare a securității și stabilității în regiunea Mării Negre, precum și a relațiilor tradiționale de cooperare cu Republica Turcia.
În perioada 26 iunie-15 august 2009, nava-școală și de transport "Albatros" aparținând Academiei Navale "Mircea cel Bătrân" a repatriat din portul Shuaybah (Kuweit), tehnica militară utilizată de militarii români în teatrul de operații din Irak.
Prin Decretul Prezidențial nr. 1011 din 29 octombrie 2008 a fost avansat la gradul de contraamiral.
A încurajat și susținut constant conlucrarea eficientă dintre Clubul Amiralilor, Liga Navală Română, Liga Ofițerilor din Marina Militară și Liga Maiștrilor Militari de Marină, promovarea culturii și a tradițiilor marinărești, diversificarea activității mass-media a Forțelor Navale și a publicațiilor cu tematică marinărească, precum și impulsionarea activității editoriale, culturale și sportive din Forțele Navale.
La 30 iunie 2010 a fost avansat la gradul de viceamiral și trecut în rezervă.
Este membru al Ligii Ofițerilor din Marina Militară, Asociației Absolvenților Academiei Navale "Mircea cel Bătrân", Clubului Amiralilor și prim-vicepreședinte al Ligii Navale Române.
A publicat articole și studii de specialitate în presa militară și de specialitate, printre care "Istoricul, evoluția și perspectivele de dezvoltare ale Forțelor Navale Române", în "Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european", coordonator prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008, "Forțele Navale Române - istorie și devenire în contextul mediului de securitate al Mării Negre" ("Gândirea Militară Românească" nr. 5/2009), "Forțele Navale în contextul noilor provocări de securitate și cooperare în regiunea Mării Negre" ("Gândirea Militară Românească" nr. 3/2007), "Black Sea Harmony - Attitudes and perspectives" ("Impact strategic" nr. 2/2009), "Forțele Navale, un echipaj călit în furtuna restructurărilor" ("Spirit Militar Modern" nr. 3/2007), "Comandamentul Flotei - o structură flexibilă" ("Marina Română" nr. 3/2006), "Nu cred că există o despărțire de cariera militară activă" ("Marina Română" nr. 144/2010), "Contribuții ale Forțelor Navale Române la cooperarea militară regională și la integrarea României în Uniunea Europeană" ("Buletinul Forțelor Navale" nr. 8/2008) ș.a. A coordonat realizarea a peste 30 de regulamente, instrucțiuni și manuale, dintre care "FN-1 Doctrina Forțelor Navale", "FN-2 Manualul pentru organizarea de Stat Major și operații ale Forțelor Navale", "FN-2.1 Concepția privind comanda și controlul în Forțele Navale", "FN-3.2 Manualul pentru executarea sprijinului prin foc cu artileria de la bordul navelor", "FN-11.1 Manualul pentru operații amfibii", "F.N.-4.1 Instrucțiuni pentru vitalitatea navelor de suprafață în Forțele Navale", "F.N.-20 Manualul de proceduri tactice navale" ș.a.
Pentru activitatea merituorie și performanțele profesionale notabile a fost distins cu Medalia "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a și I, Ordinul "Meritul Militar" clasele a III-a, a II-a și I și Ordinul "Virtutea Maritimă" în grad de comandor (2004) și în grad de mare ofițer (15 august 2009).
Este căsătorit din anul 1977 cu Constanța Petrescu, profesor de educație plastică. Are o fiică.


 
Amiral dr. Aurel POPA (2010-2013)

După absolvirea Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân" din Constanța, în anul 1980, a fost numit la comanda unei vedete torpiloare, până în 1983, când a fost promovat în funcția de comandant de secție în cadrul aceleiași unități de vedete torpiloare pe aripi portante.
În perioada 1988-1990, a fost ofițer – student al Facultății Interarme din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare din București (actuala Universitate Națională de Apărare), la absolvire fiind numit comandantul Vedetei Torpiloare Mari 202.
După patru ani, în 1994, a fost promovat în funcția de comandant al Divizionului de Vedete Torpiloare, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 2001, când a fost numit locțiitor al comandantului și șef de stat major la Academia Navală "Mircea cel Bătrân" din Constanța.
De-a lungul carierei, și-a dezvoltat pregătirea profesională absolvind Colegiul de Comandă și Stat Major – perfecționare în conducerea marilor unități operative din Marina Militară în anul 1997 și Colegiul de Război – seria a X-a, în anul 2002.
În anul 2003, a fost împuternicit, prin ordin al ministrului Apărării, comandant al Academiei Navale, instituție pe care a condus-o până în anul 2004. A activat apoi, între anii 2004 -2006, ca șef al Serviciului Instrucție, în cadrul Statului Major al Forțelor Navale, contribuind semnificativ la conceperea și implementarea noului sistem de instrucție în Forțele Navale.
În perioada 2006 - 2007, a comandat Flotila de Fregate din compunerea Flotei, până în luna ianuarie 2007, când a fost numit locțiitor al comandantului Flotei. Doi ani mai târziu, în luna martie 2009, a fost promovat în funcția de comandant al Flotei. În această perioadă, o sarcină deosebit de importantă, revenită structurii pe care a condus-o, a fost operaționalizarea Grupului de Elicoptere din cadrul Flotilei de Fregate. Înființarea, dotarea, operaționalizarea primei unități de aviație pentru Forțele Navale a fost o necesitate datorată extinderii capabilităților și contribuției Forțelor Navale în cadrul NATO și UE. Totodată, selecționarea și formarea primilor piloți de elicoptere proveniți din rândurile marinarilor a fost aleasă ca soluție firească pentru încadrarea eficientă a Grupului de Elicoptere.În luna iulie 2007, a susținut public în cadrul Universității Naționale de Apărare "Carol I" lucrarea de doctorat, obținând, sub îndrumarea amiralului prof.univ.dr. Gheorghe Marin, titlul de Doctor în Stiințe Militare.
La 13 august 2007, prin decret prezidențial, a fost înaintat la gradul de contraamiral de flotilă.
În același timp, a continuat perfecționarea pregătirii profesionale militare și civile superioare, prin absolvirea "The Navy Executive Business Course", la Universitatea North Carolina, S.U.A., în luna februarie 2009.
La 23 octombrie 2009, a fost înaintat la gradul de contraamiral.
La data de 01 iulie 2010, prin ordin al ministrului Apărării Naționale, a fost numit șef al Statului Major al Forțelor Navale.
La data de 1 decembrie 2013 a fost avansat la gradul de amiral (patru stele) și trecut în rezervă.
Sub comanda sa, Forțele Navale Române au preluat comanda Grupării Navale BLACKSEAFOR, pentru a doua oară în cei 10 ani de existență a acesteia. De asemenea, a fost demarat procesul de participare, alături de Forțele Navale ale Turciei, la Operația BLACK SEA HARMONY, operație menită să asigure prezența eficientă a navelor militare pe căile de comunicații din Marea Neagră și schimbul de informații privind amenințările asimetrice.
Succesul acestor activități de sporire a încrederii în plan regional conduce la consolidarea imaginii pozitive a Forțelor Navale Române și a țării noastre la nivel internațional.
Numirea în funcția de șef al SMFN a coincis cu aniversarea a 150 de ani de la înființarea Forțelor Navale, iar manifestările dedicate acestui important eveniment au sporit vizibilitatea categoriei de forțe la cel mai înalt nivel, consolidând totodată spiritul de corp al marinarilor militari.
La data de 1 decembrie 2010 a fost avansat la gradul de viceamiral. A continuat perfecționarea pregătirii profesionale militară și civilă superioară, prin absolvirea Cursului postuniversitar de perfectionare în domeniul securității și apărării naționale "Securitate și buna guvernare" la Colegiul Național de Apărare, în luna noiembrie 2011.
La data de 1 decembrie 2013 a fost avansat la gradul de amiral (patru stele) și trecut în rezervă.
Realizările din cariera militară i-au fost recunoscute prin decernarea unor ordine și medalii: Ordinul național "Serviciul Credincios” în grad de cavaler (2011); Ordinul "Steaua României” în grad de cavaler; Emblema de Onoare a Armatei României (2010); Emblema de merit "În serviciul Armatei României” clasa I (2010); Emblema de Onoare a Statului Major al Forțelor Aeriene (2010); Emblema de Onoare a Statului Major al Forțelor Terestre (2010); Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii (2010); Emblema de Onoare a Statului Major General (2009); Virtutea Maritimă în grad de comandor (2009); Ordinul Național "Pentru merit" în grad de cavaler (2008); Emblema de Onoare a Forțelor Navale (2008); Emblema de merit "Știința militară clasa I" (2007); Semn onorific "În serviciul patriei" (2005); Ordinul "Virtutea maritimă" în grad de ofițer (2002); Semn onorific "În serviciul armatei" – 20 ani activitate (2000); Ordinul "Meritul militar clasa a III-a" (1995); Medalia "Meritul militar clasa a II-a" (1985).